Close-up: Lino Ventura

Revenirea la Lino Ventura înseamnă revenirea la sursele de energie, de tandreţe şi de strălucire ale unui cinematograf care nu mai este, astăzi, decât o amintire. De la Jean Gabin, cel care i-a fost maestru, Lino Ventura a învăţat această artă a firescului ce refuză grandilocvenţa, această naturaleţe profundă pe care geniul său a ilustrat-o, vreme de decenii.

Imaginea lui Lino Ventura este, ca şi în cazul lui Alain Delon, inseparabilă de aceea a lui Jean- Pierre Melville. Ca şi pentru Delon, întâlnirea cu Melville a fost ocazia de a explora un potenţial de sobrietate indurerată şi virilă ce evocă tragediile antice. Camera lui Melville a luminat un chip al lui Ventura asupra căruia destinul îşi lasă pecetea. În “Le deuxième souffle”, onoarea unui gangster este salvată doar în moarte, de poliţistul care îi este şi inamic,dar şi confesor ultim. În “Armata umbrelor”, poemul pe care Melville îl închină anilor de Rezistenţă şi de curaj solidar, Ventura dă măsura unei verticalităţi camusiene: şeful grupului este cel care ştie că va muri, dar nu înainte de a lupta. Aici, Ventura îşi atinge punctul suprem al artei sale, aici Ventura onorează memoria francezilor care au salvat onoarea patriei lor înrobite, dincolo de patetism şi împotriva propagandei.

I-a fost dat lui Lino Ventura să fie alături de Delon şi de Gabin în policier-ul cult al lui Henri Verneuil, “ Clanul sicilienilor”: un film în care aceeaşi sobrietate a sorţii pluteşte peste personaje şi cadre. Întâlnirea ultimă dintre patriarhul sicilian şi poliţistul tenace este încărcată de o dureroasă melancolie. Maestru şi discipolul său joacă, împreună, cu aceeaşi dicţiune impecabilă a sentimentelor.

Partiturile lui Lino Ventura au probat natura proteică a talentului său. Comedia este, pentru Ventura, mai mult decât un exerciţiu marginal. În “ L’emmerdeur”, alături de Jacques Brel, Ventura îşi parodiază, cu eleganţă ironică, propriile personaje. În alte ocazii, comedia şi drama sunt inseparabile, ca în “ La bonne année”, acolo unde meditaţia despre dragoste şi căutarea fericirii capătă o vibraţie visătoare şi nostalgică.

Cel din urmă Ventura se înfăţisează monumental şi fragil. În “Garde à vue”, căutarea oarbă a justiţiei se deschide spre culoarele sumbre ale urii şi sinuciderii. În adaptarea după epopeea lui Hugo, “ Mizerabilii”. Ventura dăruieşte lui Jean Valjean întreaga umanitate a celui care, în viaţă şi în artă, nu a trişat, niciodată.

Efigia lui Lino Ventura este acest amestec, unic, de vigoare şi de putere de a visa. Profilul său durează, ca un semn al autenticităţii şi sobrietăţii. Întoarcerea spre Lino Ventura este întoarcerea spre profunzimea de melancolie şi de aventură a cinematografului însuşi. ( Ioan Stanomir)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *