Pandemia: starea de urgenţă şi impasul nostru istoric

După cum se putea anticipa, Preşedintele Republicii a anunţat că va prelungi starea de urgenţă cu încă o lună. Ne aflăm, din acest moment, în faţa celui mai lung interval pe care România îl traversează sub imperiul stărilor excepţionale în ultimele decenii. Abstracţie făcând de perioada carlisto-antonesciană, ca şi de regimul comunist, durata este una fără precedent în ordinea istoriei recente. Iar această noutate a duratei prelungite impune statului şi cetăţenilor deopotrivă obligaţia de a realiza un examen colectiv, o radiografie a stării de fapt, pentru a putea organiza viitorul care trebuie să urmeze acestei pandemii.
Luna în care starea de urgenţă a fost aplicată, deja, a confirmat un fapt dramatic şi banal: statul român este la fel de dezorganizat şi de ineficate indiferent de natura circumstanţelor în care acţionează. Organizarea şi comunicarea în regimul stării de urgenţă au acţionat ca o hârtie de turnesol, aducând la suprafaţă tot ceea ce inerţia minciunii oficiale a ascuns, an după an. Crizele din spitale, contaminările , incoerenţele în administrarea carantinei nu sunt decât reflectarea unui impas istoric despre a cărui existenţă eram cu toţii conştienţi. Nemodernizat şi subminat de cleptocraţie, capturat şi explotat de politicieni ce refuză să acţioneze cu curajul etic al asumării patriotice, statul român se înfăţişează ca un stat slăbit şi impotent, incapabil să ofere acea speranţă fără de care proprii săi cetăţeni sunt condamnaţi nu doar la izolare, ci şi la anxietate.
Starea de urgenţă este privită de statul român ca un alibi pentru inacţiunea ce acoperă inacţiunea vinovată de dinaintea pandemiei. Starea de urgenţă se rezumă la un vast experiment de claustrare, experiment din care orice apel la comunicare autentică este absent. Apariţiile televizate ale triumviratului ce administrează starea de urgenţă sunt cu mult mai numeroase decât ale celor care sunt depozitarii legitimităţii naţionale: Şeful de stat şi Premierul. În aceste momente dramatice, nu prezentarea interdicţiilor cuprinse în actele normative contează cu adevărat, ci capacitatea de a transmite un sentiment al siguranţei democratice şi al solidarităţii civice.
Starea de urgenţă nu se poate prelungi pe termen nelimitat şi ea nu poate fi, niciodată, elogiată ca un dar adus de providenţă naţiunii noastre. Apelul la forţele armate, justificat în cazurile de administrare defectuoasă şi de risc de dezordine, nu trebuie să erodeze nici libertăţile şi nici ideea de guvernare civilă. Tăria Armatei Române stă în patriotism şi în devotament: sacrificiile soldaţilor de pe teatrele de luptă este blazonul de onoare al ei. Armata este cel din urmă reazem al unui stat: intervenţia ei trebuie cântărită cu prudenţă, spre a-i conserva potenţialul simbolic intact.
Starea de urgenţă trebuie utilizată de autorităţi nu doar ca legitimare a menţinerii izolării sociale. Ea implică o activitate de coordonare şi de acţiune strategică în care statul se află în parteneriat cu instituţiile economiei private. Etatismul orb şi inept nu poate conduce decât la paralizie.
Starea de urgenţă nu poate salva un stat eşuat: ea poate fi doar ocazia de a câştiga un scurt răgaz în vederea pregătirii viitorului. Iar pregătirea acestui viitor impune planificarea şi comunicarea , ca alternativă la isteria ce ne contaminează, mediatic. Curajul civic este unul fondat pe responsabilitate şi loialitate constituţională. Iar de tăria acestui curaj depinde ziua de mâine.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *