„Călătoria oamenilor Cărții” (Iași, Polirom, 2019), primul roman al scriitoarei poloneze Olga Tokarczuk, este o veritabilă ars poetica, o matrice a scrierilor ulterioare, o narațiune exemplară care spune povestea unei inițieri, a unei călătorii labirintice și a unei/unor ascensiuni spirituale.
„Acțiunea” acestui scurt roman este plasată în Franța, în secolul al XII-lea. Cronotopul convențional este numai un pretext. Adevăratul timp este cel mitic, iar acesta se intersectează, uneori, cu timpul profan, sub forma unor hierofanii care pot fi intuite/recunoscute numai de cei aleși. O astfel de intersectare fecundă a celor două realități a dat naștere unui obiect sacru: Cartea. Căutarea acesteia este ecou al altor căutări mitologice: a merelor de aur, a apei vii, a pietrei filozofale, a Sfântului Graal etc. Toate au în comun o nostalgie a omului concret&profan după un timp revolut, al începuturilor promițătoare, în care posibilitățile nu au fost încă actualizate.
Filozofia oamenilor Cărții este platoniciană: realitatea accesibilă simțurilor și experienței este numai o copie palidă a Realității, „un surogat al celei adevărate. Doar o suprafață, un loc gol între literele de pe o foaie scrisă. Adevărul, adică Puterea, adică Dumnezeu, se află în altă parte”. Cei aleși vor fi inițiați în misterele ascunse existenței lor pământene. Marele Adevăr nu este accesibil oamenilor simpli și nu poate fi revelat dintr-o dată. Membrii Frăției trec printr-o serie de inițieri succesive, menite să-i îndepărteze de spectacolul trist al societății și să-i pregătească pentru o nouă lume, în care Cartea va deschide noi și nebănuite perspective. Cartea este misterul absolut. Fiecare membru al Frăției are imaginea lui despre adevărul Cărții, iar această imagine este fasonată de personalitatea individului, de dorințele și credințele sale secrete.
Prin urmare, filantropul De Berle vede în Carte instrumentul de instaurare a ordinii lumești, calea care duce negreșit la materializarea gândirii utopice. Perfecțiunea lui Dumnezeu ar duce, prin lectura adevată a Cărții, la perfecțiunea lumii oamenilor:
„motivația sa nu era dorința de câștig. De Berle aparținea acelui soi de oameni care văd evoluția lumii în aspirația din ce în ce mai mare spre ordine, stabilitate și claritate. Țelul acestui proces îl constituie atingerea unei ordini absolut statice, unde totul se potrivește, unde domină legile rațiunii și se realizează echilibrul ideal.”
Acest adept al rațiunii și al ordinii universale, utopistul De Berle, se retrage benevol din călătoria inițiatică. Motivele sale sunt superficiale, simple raționalizări ale fricii: vede pretutindeni semne prevestitoare ale nenorocirii. Realitatea călătoriei nu se conformează așteptărilor acestui perfecționist care se retrage la primul semn al neconcordanței între plan și materializarea sa. Universul său este cel domestic, al familiarității, al acordului obligatoriu între dorință și eveniment. Păcatul realității este caracterul ei imprevizibil.
Ca în orice narațiune exemplară, personajele sunt tipuri. De Berle este filantropul utopist, fascinat de puterea rațiunii și nostalgic al echilibrului ideal. Cavalerul d’Albi este personajul absent, prezent numai în evocările celorlalți: curtezana și Marchizul. Cavalerul este un Don Juan, veșnic îndrăgostit, iubitor al dezordinii și al imprevizibilului, la antipodul lui De Berle. Calea intuiției pure este, la rândul ei, înșelătoare:
„Intuiția poate fi presentimentul ordinii generale, dar orice cale de cunoaștere umană este imperfectă. Irumpe și dispare numaidecât. Se supune predispozițiilor interioare și influențelor exterioare. Este amestecată cu prejudecăți sau cu obișnuita teamă omenească. Se înflăcărează și se stinge. Intuiția are structura focului.”
Nici visul ordinii perfecte, nici calea intuiției capricioase nu reprezintă modalități legitime de căutare a adevărului Cărții. Altele sunt personajele care se vor apropia de țelul călătoriei. Curtezana Veronica nu are dorințe proprii. Ea există pentru a le satisface pe ale celorlalți. Este deschisă față de ceilalți în sensul unui altruism originar. Comunicarea cu lumea esențelor și a ideilor se realizează prin vis și prin iubirea față de celălalt.
Marchizul este pandantul femeii, polul masculin al căutării („Îi veni în minte că poate aflarea Cărții impune prezența femeii, în aceeași măsură cu a bărbatului”). Acest personaj melancolic, copil al lui Saturn, s-a retras din spectacolul lumii. Nu crede în iubirea pământeană și nu este animat de dorința virilă a răzbunării după ce consoarta îl înșală. Crede că lumea cunoscută este numai una din dimensiunile realității. Marchizul e un mistic, iar cunoașterea sa e una ocultă.
Curtezana și Marchizul vor trece printr-o dublă inițiere: în iubire și în moarte. Ei vor ajunge aproape de țelul călătoriei: descoperirea Cărții-relicvă a divinității și vademecum al schimbării. Un singur personaj va merge până la capăt. Unul secundar, aparent lipsit de importanță: inimosul Gauche, călăuza mută, iubitorul de animale, cel ghidat de întâmplare, iar definiția întâmplării ar putea fi: intervenție divină indescifrabilă pentru muritorii de rând.
„Călătoria oamenilor Cărții” are un final neașteptat. Toate pregătirile au fost zadarnice. Toată cunoașterea umană (utopie, intuiție, erudiție, achimie) este inutilă și imperfectă. Adevărul va fi revelat numai inocenților, celor apropiați de animale și celor care nu îl caută cu obstinație. Olga Tokarczuk debutează în forță cu acest roman inițiatic&filozofic, ecou al scrierilor mitologice ale lui Herman Hesse („Narcis și Gură-de-Aur”, „Siddhartha”). Nucleele tematice din „Călătoria oamenilor Cărții” vor fi reluate și dezvoltate în celelalte romane ale autoarei. Moartea ca inițiere este elementul de coeziune al „Ultimelor povestiri”. Călătoria (interioară/exterioară), cunoașterea (a trupului, a lumii fizice și metafizice), hierofania (intersectarea timpului sacru cu cel profan), sectele știutorilor nomazi- toate apar în inclasificabilul „Rătăcitorii”.
Din „Călătoria oamenilor Cărții”:
„Fiecare carte este o ipostaziere a Cărții și se constituie într-o reflectare a ei. Este simbolul încercărilor omenești de dobândire a Adevărului Absolut și toate cărțile scrise de oameni sunt, într-o oarecare măsură, o apropiere, pas cu pas, de acest adevăr. Prin urmare, oamenii au fost înzestrați cu presentimentul că fiecare lucru care li se pare demn de descris are o dimensiune cosmică sau divină. Iată de ce, răbdători precum furnicile, ei strâng cuvinte pentru a numi acel lucru.
Și totul merită să fie descris. Nu doar viețile sfinților, marile catastrofe, războaiele sau căsniciile regilor, ci și nașterea celui de-al șaptelea copil în familia unui țesător, secerișul într-un sat sărac, visele unei bătrâne nebune și ziua în azilul din Nantes. Oamenii presimt că atunci când toate evenimentele, mai mult sau mai puțin importante, sunt strânse într-un întreg, asemenea pietricelelor împrăștiate într-un mare mozaic, viața și moartea își arată adevărata semnificație.
De aceea fiecare carte seamănă puțin cu omul. Ea conține o parte distinctă a adevărului, o parte independentă, vie și dramatică, este o versiune a adevărului, o provocare eroică aruncată Adevărului, pentru a se arăta și a se revela, pentru a ne permite să continuăm să existăm în binecuvântarea deplinei cunoașteri. În același timp, fiecare carte scrisă de om îi supraviețuiește. Omul care scrie o carte se depășește pe sine, pentru că săvârșește o încercare curajoasă de a se numi și a se autodefini. În sine, omul este doar acțiune și mișcare haotică, însă cartea îi definește acțiunea și mișcarea, îi conferă conotație și sens, dezvăluindu-i semnificația. Cartea este o încununare a acțiunii.
Dacă Dumnezeu a scris Cartea, în ea s-a depășit atât pe sine, cât și propria operă de creație. Înscriind în Carte întreaga sa înțelepciune, nemărginirea și fără de sfârșitul său, legile lumii, s-a descris pe sine însuși. S-a reflectat în ea ca într-o oglindă și a văzut cine este. Cartea constituie așadar o extindere a conștiinței divine, fiind mai divină decât însuși Dumnezeu.”