Scott Kelly: Endurance. Un an în spațiu, o viață de descoperiri (1)

Ca să pleci de pe Pământ, trebuie să te duci până la capătul Pământului. Din momentul în care navetele spațiale au fost retrase din circulație, în 2011, am depins de ruși ca să putem ajunge în spațiu și, de fiecare dată, aventura începe cu o călătorie până la Cosmodromul Baikonur, aflat în stepa deșertică a Kazahstanului. Mai întâi trebuie să iau avionul de la Houston la Moscova, o călătorie familiară de 11 ore, iar apoi să iau o dubă până la Star City, Rusia, oraș aflat la 72 de kilometri — ceea ce poate însemna între 1 și 4 ore, în funcție de traficul din capitala Rusiei. Star City este echivalentul rusesc al Centrului Spațial Johnson — locul în care, în ultimii 50 de ani, s‑au antrenat toți cosmonauții (și, în ultima vreme, și astronauții care vor călători în spațiu împreună cu aceștia).

Star City este un oraș care are propriul primar, pre­cum și propria biserică, muzee și blocuri de locuințe. Există și o statuie uriașă înfățișându‑l pe Iuri Gagarin, primul om care a călătorit în spațiu, în 1961, făcând un pas — simplu, modest, realist‑socialist — în față și ținând la spate un buchet de flori. Cu câțiva ani în urmă, Agenția Spațială Rusească a construit un șir de case special pentru noi, americanii, iar dacă ajungi acolo te simți de parcă ai trăi pe un platou de filmare ce reflectă toate stereoti­purile rusești referitoare la stilul de viață nord‑american. Locuințele sunt dotate cu niște frigidere și televizoare uriașe, însă totul este puțin cam artificial. Am petrecut o grămadă de timp în Star City, inclusiv în postura de director de operații al NASA, însă locul tot mi se pare străin, în special în toiul iernilor înghețate, tipic rusești. După câteva săptămâni de antrenamente, de fiecare dată mă apuca dorul de Houston.

Din Star City zburam cale de 2 575 de kilometri până la Baikonur, cândva locul secret de lansare al Programului Spațial Sovietic. Oamenii obișnuiesc să spună despre câte un loc izolat că se află „în mijlocul pustietății“, însă eu nu folosesc această expresie decât atunci când mă refer la Baikonur. Rampa de lansare a fost construită de fapt pe teritoriul satului Tyuratam (un urmaș al lui Ginghis Han), însă a primit, ca subterfugiu, numele de Baikonur (un oraș aflat la câteva sute de kilometri). Acum, acesta este singurul loc care poartă numele de Baikonur. Inițial, sovieticii s‑au referit la locul de lansare a rachetelor proprii numindu‑l tot Star City, pentru a‑i bulversa și mai mult pe americani. Pentru un american care a crescut și s‑a antrenat ca pilot al Marinei Militare la sfârșitul Războiului Rece, mi s‑a părut întotdeauna ciudat să fiu invitat în epicentrul fostului program spațial sovietic ca să‑i învăț secretele.

Scott Kelly – Endurance. Un an în spațiu, o viață de descoperiri, editura TREI, 2020

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *