Maiorescu: după o sută optzeci de ani

Titu Maiorescu nu a posedat cutezanţa ciclopică a unui Heliade –Rădulescu, după cum nu a atins intensitatea vizionară şi himerică a contemporanului său, Haşdeu. În comparaţie cu stâncile şi adâncurile romantice ale lui Eminescu, Maiorescu a putut fi privit drept un clasic. Cât despre Gherea, poate că energia sa de autodidact genial a întrecut-o pe aceea a lui Maiorescu: polemica dintre cei doi este momentul care ilustrează maturitatea unei culturi care se emancipează de complexele ei provinciale.

Şi totuşi, în pofida a toate şi a tot, Maiorescu apare, la o sută optzeci de ani de la naşterea sa, drept cel fără de care identitatea noastră intelectuală modernă ar fi fost de neimaginat. Acolo unde alţii au edificat monumente şi opere de geniu, Maiorescu s-a construit pe sine şi a construit matricea din care noi înşine venim. Acolo unde alţii au scrutat şi au iscodit profunzimi de legende şi larg de cer, Maiorescu a ales privirea clară şi pătrunzătoare, acea privire care a redat României imaginea ei lipsită de fard înşelător.

Căci Maiorescu a deţinut, în cel mai înalt grad, facultatea rară şi vizionară a lucidităţii patriotice. Exercitarea spiritului critic a însemnat, înainte de toate, examinarea patologiilor contemporane. Polemicile lui Maiorescu au fost campanii menite să expună profilul unei imposturi ce, invocând dragostea de ţară, aşeza peste naţiune vălul mediocrităţii triumfătoare. Vehemenţa casantă a lui Maiorescu oferă cercului junimist nu doar o cale de urmat, ci şi elementele unui model paideic: modelarea caracterului public sub semnul preciziei, al rigoarei şi al ironiei bine- temperate.

Maiorescu fondează un stil în care eleganţa atică a frazării se întâlneşte cu minuţiozitatea de entomolog a polemistului. Textele lui Maiorescu durează peste timp pentru că ele alcătuiesc materia din care se organizează un întreg limbaj intelectual: după paşoptişti şi actul lor întemeietor, Maiorescu intervine spre a sistematiza, spre a clarifica şi spre a lumina. Moştenirea lui este organizarea temeliei pe care cei ce vin după el vor lucra, vreme de un secol şi jumătate.

Maiorescu rezistă cântecului de sirenă al exaltării şi al demagogiei. În critica şi în oratoria sa parlamentară se regăseşte aceeaşi vocaţie a moderaţiei militante. Critic al patimilor naţionaliste şi al antisemitismului, denunţat de fracţionişti şi de inamicii săi ca un cosmopolit periculos, Maiorescu inaugurează linia care, de atunci încolo, opune etnicismului alternativa critică a lucidităţii intelectuale. Teribila izbucnire a lui Iorga din 1940, la centenarul naşterii lui Maiorescu, nu este întâmplătoare: între junimismul maiorescian şi vulcanica retorică sămănătoristă distanţa nu este doar de ton, ci şi de substanţă. Dreapta radicală interbelică a detestat exact ceea ce democraţia populară a urât şi denunţat la Maiorescu: curajul de a afirma autonomia obiectului artistic, refuzând înfeudarea artei ideologiei impuse de stat.

Metoda critică a lui Maiorescu poate fi obiect de cercetare al istoriei intelectuale, dar temeritatea sa patriotică nu are nimic îndepărtat sau muzeal. Maiorescu oferă celor de azi instrumentul cu care să confrunte rătăcirile conrtemporanilor lor:spiritul critic. De la negura dacopată şi putinistă la fundamentalismul corectitudinii politice, căile derivei intelectuale de acum i-ar fi apărut familiare lui Maiorescu. Luciditatea sa chirurgicală ar fi recunoscut aceeaşi dinamică a imposturii agresive.

Recitirea lui Maiorescu este un act de salutară şi de elementară igienă cotidiană. Revenirea la Maiorescu este revenirea la sursele unei discipline intelectuale şi morale. Dezordinii demagogice şi vulgarităţii triumfătoare îi putem opune sobrietatea luminoasă a patriotismului ce nu sacrifică adevărul pe altarul himerelor colectiviste. Critica sa acţionează, după un secol şu jumătate, ca un îndrumar pedagogic, ferm şi lipsit de iluzii.

Un comentariu

  1. în acele vremuri, politichia culturală se identifica cu tradiționalismul, iar, ,,ideologia,, era conectată la ,,rădăcinile,, culturale și teologice ale națiunii. La început, ,,lupii iluminați,, s-au conectat cu ajutorul istoriei la ,,rădăcinile neamului,, pentru aflarea ,,adevărului,,, iar, la final, după validarea tuturor inepțiilor naționaliste (după ce au descoperit istoriile lui Herodot, rădăcinile latine… etc), au intrat în transă pentru găsirea unor scenarii violente de păstrare a puterii. Tradiționalismul naționalist românesc a aparținut unor politicieni care credeau că, în orice moment, puteau sa-l înlocuiască chiar pe Dumnezeu…cu succes. toate ,,confuziile,, ce domneau la nivelul societății au prins ,,rădăcini,,(mai târziu), datorită faptului că toți vorbeau ,,pe aceeași limbă,, și aveau aceleași prejudecăți …

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *