Gabriel Liiceanu – Povestea insulei Humanitas (4)

Cititorii vor înțelege, sper, că aici vorbesc nu de autorii Humanitas, ci de cei care, făcând parte dintre ei, au fost mai mult decât atât. Cei care, altfel spus, au slujit cauza cărții dincolo de cărțile lor. Pe aceștia îi numesc „oamenii-carte“. Iar ei fac parte din „echipa Humanitas“ chiar dacă, administrativ, nu fac parte din ea. Cum, așadar, l-aș putea lăsa deoparte pe Horia Patapievici?

Înapoi la argument este titlul emisiunii pe care a făcut-o ani de zile pe canalul cultural al televiziunii publice. Spre deosebire de Dan C., care a adus cartea în lume prin scintilația monologului scurt, Horia a făcut-o aducând în studio și autorul odată cu cartea. Slujind, așadar, cultura lógos-ului prin dialog. Mi-e greu să înțeleg cum putea cel mai spectaculos conferențiar de la noi, capabil să țină publicul cu sufletul la gură între 60 și 210 minute (se pare că a bătut recordul într-o conferință de la Cluj de trei ore și într-una de la Nürnberg de trei ore jumătate – fără să se fi înregistrat leșinuri!), să se retragă cu eleganță în planul doi, pentru a da relief, moderând emisiunea de care vorbeam, celui din fața sa. Așa cum un actor mare știe să fie mare și când tace, Horia era mare ascultând și intervenind exact atât cât era nevoie ca să-l pună ori să-l țină pe interlocutor pe drumul cel bun. Cum Dumnezeu reușea, mă întrebam după fiecare „prestație“ a lui, să merite marele premiu pentru interpretare jucând rolul actorului secundar? Deși locuit de un eu supradimensionat, avea darul paradoxal de a putea ieși la nevoie din rolul vorbitorului de cursă lungă pentru a juca perfect slujirea celui din fața sa.

Am fost invitatul lui în câteva rânduri. E tare reconfortant să stai față-n față cu cineva care garantează inteligența dialogului prin incandescența privirii. Poate că unii dintre cititori își amintesc de cercul de lumină în care e pus să stea pe scenă invitatul la o conferință TED. Cercul de lumină în care-și așeza Horia invitatul era privirea. O privire atât de intens participativă, încât invitatul avea senzația că i se devorează cuvintele. „Hai, mai spune, e formidabil ce spui, mă interesează enorm, și pe toți care te ascultă acum îi interesează!“ – ăsta era mesajulpe care mimica lui ți-l transmitea secundă de secundă. Și, la temperatura acestei priviri cald-învăluitoare și a unei atenții în alertă, deveneai vrând-nevrând inteligent.

Când TVR a închis canalul 3 și ne-a lipsit de acest show cultural fără pereche, Înapoi la argument s-a mutat live în librăria Humanitas de la Cișmigiu. Aici încăpeau două sute de oameni, dar pe portalul privesc.eu spectacolul regizat de Horia era urmărit de sute de mii.

L-am „studiat“ în sutele de lansări făcute de-a lungul anilor la standul Humanitas de la saloanele de carte. Obținea de fiecare dată transa, ceea ce-nseamnă uitarea de sine rezultată din totala captare a propriei ființe de către obiectul preocupării. Germanii au un superb cuvânt metafizic pentru captare: Benommenheit. Sufixul -heit („-itate“ ar fi în română) trimite la stare. În acest caz, la starea de „beție“, de rapt, de vertigo, în care intră cel a cărui ființă e în totalitate captivată de ceea ce face. Or, Horia vorbea într- o stare de captivitate. Iar voluptatea lui de a vorbi mergea în crescendo și atingea rapid acel punct de tensiune interioară care producea decolarea, desprinderea lui de orice cădea în afara a ceea ce avea de spus, încât de partea cealaltă, a publicului, se producea molipsirea. Molipsirea însemna ascultarea cu sufletul la gură care răspundea vorbirii în transă cu sufletul la gură. Vorbirea în transă cu sufletul la gură se face prin entuziasm, prin in-spirarea a ceva mai înalt decât tine (prin „interiorizarea zeului“), care, astfel, te scoate din tine (ékstasis). Cine nu obține transa, captivitatea, decolarea, entuziasmul, extazul și evadarea din real producând molipsirea vorbește în public de pomană.

I-am urmărit lui Horia deopotrivă stilistica discursului, pe care, îmi fac iluzia, o împărtășim în mare măsură. Ea constă din jocul permanent – simplificat spus – dintre concret și abstract. Nimic nu e prea greu pentru a nu putea fi explicat. Și nimic nu e prea umil pentru a nu putea fi ridicat la idee. Unei părți abstracte a discursului trebuie să-i urmeze intuitivizarea ei (exemplul, anecdota), așa cum narațiunea trebuie întreruptă periodic de urcarea la idee, de ceea ce aș numi inserția digresiunii speculative. Horia stăpânește perfect această tehnică a pulsiunii speculative, fiind în stare să treacă rapid dinăuntrul poveștii sau al limbajului colocvial la decurgerile în plan teoretic pe puncte și subpuncte. Discursul încetează în felul acesta să fie pândit de monotonie, capătă relief și varietate, alternanța concret–abstract ține publicul treaz, ideea biciuind inteligența, în timp ce povestea oferă răgazuri, decontractând intelectul. Vorbitorul care practică inserția digresiunii speculative oferă celui care-l ascultă chei de înțelegere a lumii pe care până atunci nu le avea.

Am să dau ca exemplu o lansare pe care Patapievici a făcut-o toamna trecută la Biblia tradusă după textele ebraice de Francisca Băltăceanu și Monica Broșteanu. S-a oprit la un moment dat asupra scenei rugului aprins din Exod, cea în care Moise, păscând turma socrului său, Ietro, în preajma muntelui Horeb, îl întâlnește pe Dumnezeu sub forma unui foc care arde fără să mistuie substanța combustiei. „Ei bine, aici avem prezentă sub formă alegorică ceea ce mai târziu Aristotel va numi «ființa». Pentru că ființa e flacăra care arde continuu, indiferent de câte ființări particulare cad, ca specii, sub flacăra genului ei. Ea se distribuie, cum spunea Noica, fără să se împartă. Divinul nu se împuținează distribuindu-se în toți oamenii. Ființa e transpunerea metafizică a fenomenului descris în scena rugului aprins care arde în eternitate.“

Aș mai spune că, pe urma legii morale kantiene „înscrise în sufletul nostru“ și a exigențelor „est-etice“ ale Monicăi Lovinescu, Horia Patapievici a introdus în discursul public de la noi sintagma „clarității morale“ (opusă „orbirii morale“ a corectitudinii politice) ca regulă absolută a judecății etice și a comportamentului individual. Când l-am întrebat cum a ajuns la această formulare, mi-a răspuns că a descoperit-o prin simpla translatare a rigorii regulilor carteziene de îndrumare a clarității gândirii asupra rațiunii practice și a comportamentului uman.

Ei bine, întruparea acestui spirit rar, unul dintre cele mai frumoase pe care le avem și care, nu mă îndoiesc, se va dovedi că a marcat decisiv istoria ideilor în cultura noastră, s-a bucurat de confirmarea excepționalității sale prin prigoană, înjurătură și ură. Beneficiază și el, așa cum voi explica pe larg mai jos, de criteriul pervers al omologării reușitei cu ajutorul negativului. În țara neașezată în care trăim, ura provocată în rândul mișeilor a devenit singurul etalon al împlinirii. Iar Horia, din acest punct de vedere, a reușit din plin.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *