Dacă emoția ar fi avut picioare ar fi pășit sfios pe scândură

Dacă emoția ar fi avut picioare ar fi pășit sfios pe scândură. Și nu orice fel de scândură ci cea unde actorii ne primenesc sufletul împietrit de griji cotidiene sau sentimente sedentare ce ne fac cinste unui supliciu sufletesc numit depresie modernă. Aș spune că nimicul existenței are multe forme, iar depresia nu ar trebui văzută ca un fenomem al actualității, ci ca un epifenomen al ei. Trecutul are o putere enormă de transformare.

”Cine nu-și cunoaște trecutul, nu-și cunoaște părinții”, mărturisea Nicolae Iorga dintr-un prezent ce încă nu culca muzeal trecutul într-un sertar al unui viitor.  Poate părea un prolog neinspirat pentru descrierea unui spectacol însă variațiunile emoției mă împing către corelații dadaiste. Să-mi fie iertată intenția, însă o consider descriptivă pentru atmosfera încărcată de frumusețe a spectacolului Ludwig Van Bethy.

Spectacolul curge. Are miez și miza e familia

Actorul Robert Poiană este prezent pe scenă încă de la intrarea oamenilor în sală. Privește descumpănit o poză într-un decor minimalist. Singurul element misterios e racheta aflată pe masă. Toată lumea vorbește, chicotește si se uită, firește, în telefon. În contrast cu actorul pe scenă se instalează un sentiment de impudoare morală. Cineva suferă pe scenă și restul vorbesc de griji cotidine. Nu știu dacă regizorul a dorit să creeze un cadru al indiferenței, dar  a ieșit în mod sigur o definiție a ei. Spectacolul curge, are miez și miza e familia. Un rău necesar singura formă de dependență emoțională necesară, familia, ne definește chiar și atunci când vrem să ne descotorosim de ea.

Suntem părinții noștri, moral, intelctual și acționăm în spiritul unor automate ce derive de acolo

Până și marele Tesla vorbște în autobiografia sa despre un soft fin și complex care joacă un rol definitoriu pentru noi pe care noi îl avem brenduit ca ”liber arbitru”. Spectacolul scoate la iveală și mecanisme arhaice de care nu suntem conștienți. În tot acest proces creativ o lacrimă ți se scurge pe obraz vrând nevrând căci ce se întâmplă în spectacol șigur ai trăit sau ai simțit măcar odată.

Deși sociologic generația ”milenial” își judecă părinții cu acuratețe și caută sensul existenței la psiholog, unele lucruri sunt adevărate în procesul lor de maturitate pe care îl leagă de parentingul defectuos.

Știu ar fi trebuit să vă descriu spectacolul, dar nu suntem la liceu să facem rezumate

Suntem la capitolul analiză și sinteză, poate în cazul meu particular și un pic de emfază sau un text rococo în loc de unul baroc. Cer scuze pentru entuziasm. Unde rămăsesem? Familia, da, cea care scade azi în sondaje la nivel valoric domină scena. Aici Robert Poiană ne arată nebunia în toată splendoare sa. Micile detalii actoricești sunt remarcabile. Mă uitam în preambului spectacolului și într-adevăr Poiană era într-un biotop emoțional corelat bine cu corpul. E emoția corporală îi traversa corpul și emana pe scenă disperarea resemnată ce ia chipul nebuniei din neputința de a fi mai mult. Până și picioarele se mișcau brownian în ritmul nebuniei. E o plăcere să-l vezi în toată splendoarea iscată de osmoza dintre tragic și umor în variantă originală. Trecem la Massimiliano Nugnes care impresionează prin personajul curat pe care îl creează. Știu că pe unii îi deranjează această noțiune de ”personaj curat”, însă aș zice că pe histrion îi deranjează cel mai mult. Masimiliano e departe de acest drum greșit. Dacă ar fi sa-i spun ceva ,i-aș spune doar atât: ”să se relaxeze pe scenă că face bine ce face”. Mai puțină încordare ar releva frumusețea unui act artistic izbutit, spre excelent. Să fim generoși unde există talent, zic!

Tensiune, depresie, vină, disperare o gama largă de emoții m-au traversat și Teodora nu a pierdut măsura

În spiritul acestei ultime formulări ajung la Teodora Colt care m-a cucerit prin execuție. Tensiune, depresie, vină, disperare o gama largă de emoții m-au traversat și Teodora nu a pierdut măsura. Care măsura? Păi cea din teatru de care vorbește și Marin Moraru în cartea sa biografică. Mare lucru să nu pierzi măsura. Îi doresc mai multă încredere că e bine drumul pe care merge, artistic vorbind.

Toți actorii au o autenticite molipsitoare și dau naștere unui spectacol care pleacă cu tine acasă. Chiar dacă vrei să faci copii ca tampoane pentru suflet sau vrei sa dai viață unei creaturi pentru a-și astupa crăpăturile ființei sau pentru a-ți umple vidul existențial, ai o șansă să iei decizia corectă în legătură cu tine dacă treci pragul Teatrului InDart. Spectacolul impresionează print-o simplitate mișcătoare care redă firescul timpurilor noastre unde familia este purtătoare de destin și pecete morală. Ce să mai spun, Spun doar atât, i-aș fi adoptat pe toți trei. Sper că v-am făcut măcar puțin curioși.

Sanda Manu cred că l-ar fi moleștat pentru greșeala de a lăsa actorii de două ori cu spatele la public

Textul e lin, cursiv și autentic scris. Construcția e de sine stătătoare și dramaturgul Andrei Adam(care este și regizor) a reușit să de-a viață unei povești ce va supraviețui timpului. Lui îi dedic lacrima mea ce nu vine atât de des autentic la lumină. Regia în schimb are câteva sincope, dar reusește integral să transmit, să vândă povestea. Sanda Manu cred că l-ar fi moleștat pentru greșeala de a lăsa actorii de două ori cu spatele la public. O soluție regizorală simplă ar fi fost să pune două oglinzi care ne-ar fi scăpat de grija de a privi dosul actorilor.

Mai sunt momente în care Massimiliano se pierde, probabil neghidat regizoral îndeajuns. Sunt multe de lucrat, dar cel mai important e că ai cu ce să lucrezi. Materialul e bun și le urez multă creație că am văzut că pasiune au destulă.

DISTRIBUȚIE:

Ludwig – Robert POIANĂ

Van – Massimiliano NUGNES

Bethy – Teodora COLȚ

Textul și regia – Andrei ADAM

Proiecţii video: Dorel MIHĂILĂ

 

Durată: 1h 15 min, fără pauză

Producție BREASLA ACTORILOR

Detalii aici.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *