Cu spectacolul Medea’s Boys, pus în scenă în 2018 la Teatrul Apollo 111, regizorul Andrei Măjeri lansează o nouă provocare lumii teatrale contemporane. Ritmul zvâcnit și animat de energia tinereții, cu care ne-a încântat în piesa Pulverizare, montată la același teatru bucureștean cu un an în urmă, se rafinează de data aceasta prin inedita simbioză dintre textul tragediei antice a lui Euripide și reflexiile provenite din zone extrem de sensibile ale realității zilelor noastre, aflate sub asediul gândirii de tipul political correctness: sexualitatea în contextul dezbaterilor despre anularea diferențelor de gen, desanturile, uneori violente, ale feminismului versus vulnerabilitățile feminității, noile paradisuri artificiale, misoginismul scăpat din hățuri, homosexualitatea, comportamentele psihanalizabile, grefate pe traume adânc înrădăcinate în subconștient etc. Dramaturgia semnată de Ionuț Sociu inserează pasaje esențiale din tragedia antică a Medeei pe canavaua unei viziuni artistice de o savuroasă modernitate. Întrebarea dacă intenția a fost una demitizantă sau, dimpotrivă, s-a contras într-o încercare de revalidare a mitului barbarei criminale din lumea antică rămâne una secundară, atâta timp cât racursiurile psihologice ale problematicii supuse disecției scenice sunt atât de complicate încât par evadate dintr-o cutie a Pandorei abia recent descoperită. În plus, dramaturgul probează o foarte bună cunoaștere a semioticii tuturor limbajelor culturale ce au determinat profilul artelor grecești în perioada Antichității și al tragediilor antice, în mod aparte.
Spectacolul are coeziune, suplețe în succesiunea scenelor, o armonie indicibilă la care contribuie generos scenografia semnată de Irina Chirilă, costumele insolite și coregrafia creată de Attila Bordas. Într-un dialog cu scriitoarea Ana Barton, Andrei Măjeri dezvăluia că echipa de artiști a preferat să lucreze devised, ,,ca într-un permanent laborator în care totul se compune la lucru”. O asemenea manieră de creație, la care pun umărul toți actorii, potrivit a ceea ce consideră (sau simte) fiecare că i se potrivește piesei și personajelor interpretate, amintește de seria impromptu-urilor lui Molière și invită la o reconsiderare a filonului literar, eclerându-l adesea din unghiuri comice, cu tușe de ironie fină, dar percutantă. Se cuvine să-i amintim aici pe toți cei șase actori care au contribuit la realizarea acestui spectacol unic în felul său în teatrografia românească: Eduard Trifa, Alexandru Ion, Alex Mirea, Vlad Ionuț Popescu, Alex Chindriș și Florin Aioanei. Ecouri subtile se întrevăd, pentru spectatorul familiarizat cu acest tip de teatru, din perfomanța lui François Testory, Medea, Written in Rage (2017), producție a companiei britanice NFA International Arts and Culture (se observă și la piesa românească dispariția, deloc întâmplătoare, a unui e din numele Medeei). Aceeași gesticulație expresivă care divulgă instinctul criminal, același decupaj vestimentar al rochiilor ce lasă la vedere însemnele masculinității în rolul feminității sanguinare. Profilul femeii dominatoare căpăta acolo note de forță interioară aduse fără echivoc la suprafață. În varianta românească din Medea’s Boys, lucrurile însă se complică, iar ipostazele se multiplică.
Șase personaje masculine pornesc, involuntar, într-o călătorie simbolică spre enigmatica natură feminină. Șase argonauți, care se întâlnesc după 5 ani de la încheierea marii expediții inițiatice în căutarea lânii de aur, constată că în noua joacă a existenței lor obstacolele ce survin sunt chiar cele ale acestei feminității detestate. Locul de întâlnire aduce nota de mister, dar și de voie bună a spațiilor de răscruce regăsite în întreaga literatură, nu doar în teatru. Decorul barului lui Euphemus – el însuși un fost argonaut – este construit după modelul vechilor corăbii grecești, având o tablă pe fundal, pe care sunt desenate, inițial, insulele din nordul Mării Egee. Mai târziu, când tensiunile se ascut, pe tablă apar, pe rând, scrise cu majuscule, cuvintele BARBARĂ și HAOS, aluzie la ororile comise de Medeea și la consecințele lor. Ingenios și minimalist, proiectul scenografic mizează pe virilizarea mediului ambiant, cu structuri metalice de culoare gri, corpuri simple de iluminat, difuzând o lumină rece și bine cumpănită. În stânga se află atârnată o armură de luptător, un simbol al trecutului eroic. Pe acordurile muzicii grecești insulare sosesc, pe rând, argonauții de altădată, fie ducând o geantă de voiaj pe rotile, fie ținând sub braț o placă de surf. Rolurile lor se împart acum, prozaic și desacralizant, între personaje descinzând din celebrele mituri: Orpheu, care-și uită lira în schimbul unui bouzouki cu opt coarde, Thryphos – fiul lui Dionysos, Euphemus – fiul lui Poseidon. Discursul viril al argonauților de odinioară se asezonează contrapunctic cu urarea ,,Pentru noi, argonauții! Argo!” la fiecare ciocnire a paharelor. Acțiunea în sine pare doar un pretext pentru a pune în lumină superbe construcții de roluri, individuale și colective. Corpurile devin metafore vizuale ale poveștii, exprimate într-un teatru de mișcare, dar nu într-un dans propriu-zis. Vocile fuzionează într-o polifonie stranie și percutantă, al cărei ambitus l-am perceput personal ca pe o reminiscență a corului antic în scena alungării Medeei de către Creon, atunci când repetă cuvintele celei urgisite: ,,Vai mie!”
Replicile debordează de un eclectism jovial și imprevizibil, care spulberă orice tentativă de instalare a monotoniei. Dacă rememorează la un moment dat, cu un tragism jucat, avatarurile Medeei care ,,și-a căsăpit propriii copii”, vorbitorii revin curând la aluzii rugos-misogine și la experiențele lor individuale: ,,Eu am fost cu argonauții mei să luăm lânița de aur!” Alternanța registrelor și secvențelor textuale se produce firesc, în secvența când masa devine scena mitică a jocului de pantomimă dintre Iason și Medeea. Textul e rostit la microfon de alte două personaje (rolurile sunt încă interșanjabile, într-o continuă redistribuire), aflate la cele două margini opuse ale scenei. Microfonul, una dintre mitologiile scenei contemporane, aduce spectatorul în miezul unui reality show, mixând situații arhetipale greu de rezolvat cu momente de reflecție asupra unor spinoase probleme actuale. Tragedia nu se mai joacă individual, e un dat al colectivității. De la nota gravă a discursului solemn, propriu tragediei antice, se alunecă pe neașteptate spre limbajul cotidian, spre gândul că bărbații nu-și mai asumă nimic, iar ,,femeile sunt neamul cel mai oropsit”. La primul semn de slăbiciune al unuia dintre argonauți, Iason, excelent interpretat în momentele clasice de Alexandru Ion, îi replică scurt: ,,Ești bărbat. Rezolvă-ți problemele!” Odată cu disoluția tragediei, altul devine laitmotivul: ,,Așa sunteți voi, femeile. Bărbatul trebuie să vă fie credincios, altfel îl dușmăniți până la moarte.”
Se întâmplă însă și invers, pe măsură ce toți cei șase își intuiesc slăbiciunile, odată cu cea de-a treia inserție din textul lui Euripide, când Eduard Trifa se identifică întru totul cu Medeea, realizând acele memorabile și unice ipostaze care ne-au dus cu gândul la François Testory. Teatrul modern are nevoie de un asemenea suflu proaspăt, de contopirea actorului cu personajul său până la cea mai intimă fibră vitală. Medeea e de-acum la fel de puternică și de pasională precum bărbatul. Am putea distinge, în revolta acesteia, ceea ce Sanda Golopenția denumea drept kynism feminin în studiul Feydeau and Female Kynism. Bărbatul, la rândul său, se întoarce cu daruri derizorii spre cei doi copii: două tricouri cu însemnele ,,Copil 1” și ,,Copil 2”. Fervoarea paradoxului și amestecul de senzualitate și visceralitate se concentrează în scena uciderii prințesei din Corint, înveșmântată cu șiraguri de bijuterii otrăvite. Revenirea la ,,realitate” se produce, pentru toți, cu percuția unei ieșiri din transă, a unei retrageri dinspre aburul seducător al poveștii spre claritatea factualității: ,,Unele din poveștile tale se suprapun peste realitate.”
Scena nudității celor șase argonauți amintește de splendoarea perfecțiunii celebrelor grupuri statuare de kouros din muzeele arheologice ateniene. Cântecul grecesc irumpe din vremuri uitate, dar recuperate prin odiseea artei. Travestiul și exersarea feminității dedate energiilor negative culminează cu reprezentarea unor Erinii moderne, care, asemenea văduvelor negre, lascive și insolente, devin ipostaze multiplicate ale Medeei. Anticipat livresc și mitologic, ca parte a unui scenariu ritualic fără derogări, dublul infanticid e așteptat să se întâmple. Nu se întâmplă. Dincolo de orice proiecții și rutine, chiar și în absența fiorului tragic, tot grecii antici știau cel mai bine să-și joace partitura estetică, un pariu imposibil de pierdut în confruntarea cu timpul. Andrei Măjeri a înțeles și el, tot atât de bine, că esențele tari se extrag din această dimensiune eternă în artă și spirit, iar soluțiile combinatorii sunt, practic, infinite. Se poate spune că a reușit. Argo!
Teatrul Apollo 111
Medea’s Boys, dramaturgia de Ionuț Sociu + fragmente din Medeea de Euripide
Regia: Andrei Măjeri
Distribuția: Eduard Trifa, Alexandru Ion, Alex Mirea, Vlad Ionuț Popescu, Alex Chindriș, Florin Aioanei
Scenografia: Irina Chirilă
Coregrafia: Attila Bordas
Light design: Marius Nițu
Sound design: Adrian Piciorea
Spectacol vizionat în 7 iunie 2019
Photo credit: Remus Toderici
Notă. Articol publicat în revista de cultură Familia, seria V, anul 55 (155), nr. 10 (647), octombrie 2019
