Paşaport spre interior

Gândul că m-am întors în timp îmi dădea târcoale fără întrerupere, în timp ce citeam primele pagini ale romanului Alinei Nelega. „Nu poate urmări mare lucru din discursul de orientare profesională ţinut de tovarăşul inspector de la centru, ce mai voia şi ăsta, erau deja orientaţi […]. Recită frumos, cu intonaţie, despre idealuri, disciplină, uteciştii de zi – comuniştii de mâine, să fie siguri că, dacă se încadrează, vor avea un drum luminos în viaţă, trebuie doar să urmeze neabătut calea trasată de iubitulconducător şi de partid. Cuvintele astea revin mereu, ca o mantră. În această ordine. / […] Se hotărăşte să nu mai fie acolo măcar până termină de vorbit tovarăşul inspector şi începe să repete în gând formule. […] Profa de chimie, doamna Wilhelem, a plecat şi le-a venit una nouă, nimeni nu vrea să le spună unde a plecat doamna Wilhelem cu halatul ei scrobit […], iar asta nouă care venise de o lună e cam speriată de ei, […], dar cu doamna Wilhelem, căreia nimeni n-a îndrăznit vreodată să-i zică tovarăşa Wilhelem, că ea nu era tovarăşă cu nimeni – se vedea clar după cum păşea, după cum te privea din spatele ochelarilor fără ramă […] – cu ea nu-ţi mergea, învăţai sau te lăsa pe toamnă, foarte prost, Nemeş, foarte prost, şapte, ştiu că dai la filologie, dar materia asta se numeşte chimie […]. Şi încă eşti aici, Nemeş. Încă era acolo.”  Şi încă suntem acolo – prin moştenirea metehnelor unei societăţi care a avut de-a face cu nenumărate lecţii de conformare şi compromis.

În ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic (Polirom, 2019), Alina Nelega se reinventează fără complexe. Autoare de piese de teatru (jucate, premiate), de două ori laureată UNITER, face virajul spre roman cu o uşurinţă din care, dacă ar fi molipsitoare, proza contemporană ar avea de câştigat. Frescă a României de-a lungul unui deceniu de socio-politică (1979-1989), cu penuria şi mistificarea intrate în rutină, romanul surprinde moravuri, evocă formele de evaziune (film, cărţi, muzică, sex, alcool) şi, mai ales, recompune imaginea agresiunii, pe toate palierele ei: cognitivă (prin cenzurarea şi malformarea cunoaşterii), etică (prin inversarea valorilor), afectivă (cu exerciţiul de distrugere a empatiei), socială şi familială (prin apăsarea asfixiantă a cutumelor), individuală (cu impactul devastator al violului). Însă, înainte de a fi un document veridic al epocii, este o poveste bine strunjită. Alina Nelega ştie să-şi adapteze stilul, trece printr-o răsucire firească de la ample desfăşurări de stil indirect liber la dialog fulgurant sau consistent, îşi cumpăneşte forţele narative încât să surprindă emoţii, slăbiciuni, sentimente, comportamente.

În miezul romanului se află Cristina Nemeş şi prietena ei, Nana – care „miroase ca o carte proaspăt ieşită de sub tipar” şi are mereu buzele albastre de la cerneala Pelikan. O prietenie între două adolescente şi, mai târziu, tinere cu cariere diferite poate fi lucrul cel mai banal cu putinţă, dar în povestea imaginată de Alina Nelega se strecoară erotismul, atracţia şi respingerea, secretele, reproşurile, îndepărtările şi întoarcerile. Dincolo de urzeala dedesubturilor unei relaţii urmărite timp de zece ani, în străfundurile căreia e îngropată o traumă cumplită, autoarea adună multe alte personaje, adesea definite din câteva linii, fiecare dintre ele cu alegerile pe care le transformă sau nu în destin: Radu (fratele Nanei), salvamontişti, excursionişti veniţi din Republica Democrată Germană, şefi nepricepuţi, miliţieni zeloşi, studenţi, profesori, ziarişti. Viaţa de familie, travaliul din fabrică, pulsul căminelor studenţeşti, atmosfera vlăguită dintr-o  cancelarie, emigrarea, clivajul dintre discursul public şi privat („Minciuna mă doare, se ambalează Radu, cum vă prefaceţi toţi că credeţi ce zice cretinul ăla la televizor, unul n-ar ieşi în stradă să urle jos comunismul…”) scot la iveală visuri şi eşecuri, condiţionări frustrante ale relaţiilor de sânge, ale legăturilor afective şi ale normelor sociale. Mai presus de toate, pun în lumină încleşterea dintre identitate şi factorii de putere. Zdrobitori. „Să rămâneţi la dispoziţia Organului”, aude într-o zi Cristina, devenită mamă şi profesoară în secuime. „Pe lângă toate mai există un Organ, un Organ peste Organe, deasupra tuturor […], Organul te vede, Organul te aude, Organul te păzeşte, te pedepseşte dacă ai greşit, omul nu e singur în univers, Organul e peste tot, ca vântul şi ca ploaia, nu te poţi împotrivi Organului, cu Organul nu se discută, Organul e Dumnezeu, indefinit şi prezent, e alfa şi omega, suntem fii şi fiicele Organului, Organul e în noi, Organul suntem noi.”

Istoricul Adam Burakowski sublinia că esenţa dictaturii ceauşiste a fost combinaţia dintre corupţie, nepotism şi incompetenţă. Nivelul ameţitor al dezangajării morale într-o societate ale cărei ţinte sunt suprimarea vocii individuale şi uniformizarea nu poate avea ca efect decât complicitatea prin acceptare. Cu această lume a micilor aranjamente se confruntă la tot pasul, dureros, Cristina. În marele mecanism al agresiunii, manipulării şi laşităţilor se străduieşte să supravieţuiască. Desigur, aranjamentele şi manipulările pot fi etichetate ca forme particulare de inteligenţă, dar debile şi profund cangrenate. Pot asigura până la un punct succesul personal, dar adâncesc crevasele care fac ţăndări reţelele umane. Un cuplu, o societate. Explorându-şi identitatea, cu aripile ei emoţionale (Nana, Radu) şi ancorele raţionale, Cristina reuşeşte să păstreze o rezervă faţă de gândirea şi atitudinea de grup. Efortul ei e bivalent: în măsura în care e reflexia supravieţuirii sinelui, devine şi consecinţa nevoii de comprehensiune. Absurdul din existenţa colectivă se răsfrânge în toate straturile existenţei, iar Cristina îl decantează într-o complicată mecanică psihologică şi emoţională, cu popasuri estetice în care, bunăoară, Călăuza lui Tarkovski e interiorizată, iar Cehov devine prilej de ecorşeu individual şi social: „actorii se fâţâie în hainele lor de epocă şi spun vorbe, e fals totul, fals, îi vine să strige, ce livadă cu vişini, ea nu poate deosebi un măr de un vişin sau un prun, […] totul e o porcărie fără margini, nu poţi să scapi, nici ea nu poate scăpa, e acolo ţintuită de scaun, în sala întunecată, […] e furioasă, de ce-a venit, n-are curaj să se ridice şi să plece – sau ar fi mai curajos să strige huo!  Ranevskaia se întreabă de ce n-a mai rămas nicio picătură de ulei în cămară, spune că Varia îi hrăneşte cu ciorbă de urzici, ca să-i ţină sănătoşi – aşa zice oare Cehov, urzici? […] e un complot al sălii şi al scenei la fiecare cuvânt, în replicile cu două, cu trei înţelesuri, vor să priceapă ceva din prezent din povestea aia din alt prezent, iluzoriu, ca şi când neputinţa aia de pe scenă ar avea vreo legătură cu viaţa lor de acum, calea aia ferată idioată din mijloc, albă, uriaşă e metafora spectacolului, îi şopteşte Vasi. Pe metaforă se plimbă personajele cu nişte dezaxaţi, îi vine să se urce pe scenă şi să dea foc decorului […], nu e nicio cale ferată aici, îi vine să urle. Dar ea nu e nebună – fiindcă trebuie să fii nebun să protestezi, să ieşi în piaţă să-ţi dai foc, mai bine vorbim în metafore şi ni se pare că spunem ceva despre noi. Ei se prefac, noi ne prefacem că-i credem, ei nu cred în ce spun, noi ştim că ei nu cred, ei ştiu că noi nu credem, dar se prefac a crede că noi credem.” Pentru personajele Alinei Nelega nevoia de validare pare că atrage după sine, inevitabil, alienarea.

M-aş fi aşteptat (şi) la punerea în relief a Nanei, tânăra exuberantă şi rebelă care, studentă la actorie, recită versuri patriotice la TV. Demonstrativ, compromisul Nanei îşi are rostul lui şi e convergent cu temele romanului. Epic, nu are susținerea narativă pe care ar fi cerut-o, aşa cum nici evoluţia din final a personajului nu găseşte destul sprijin în pilonii denotativi ai textului. Dar câteva slăbiciuni ale consecvenţei narative nu diminuează impactul paginilor abil tensionate. Mă gândesc, de pildă, la modul în care puiul strâns la piept de Cristina (nerădătoare să-l mănânce în camera ei sărăcăcioasă) sau imaginea ciocolatei al cărei preţios staniol (obiect de colecţie în epocă) e aruncat pe podea interferează cu asaltul la care este supusă şi cu consecinţele lui pustiitoare. Cristina află curând că a încerca să uiţi, să negi manipularea şi brutalitatea nu constituie o soluţie de salvare. Creierul e punctul de sprijin – „singurul loc unde ei nu pot intra”. Iar crestarea în cortex a ideilor libere se va reflecta cândva pe o foaie albă, căci maşina de scris corespunde unui „paşaport spre lumea ei interioară”.

Dezastrul cotidian din anii ceauşismului înfăţişează, mai cumplit ca oricând, drama feminităţii. „Ea voia imposibilul: să privească şi să fie privită, ca ursul din povestirea aia a lui Faulkner […]. Ea nu voia să fie o pradă, numai că, voia sau nu, tot nu era ursul. Poate o biată vulpe, şi nu prea era mare lucru de făcut, decât să se lase îmblânzită.” Controlată de prejudecăţi patriarhale, dar şi umilită, exploatată, mutilată de o societate otrăvită ideologic, feminitatea descoperă totuşi resorturi de înţelegere – a sinelui şi a existenţei. Pe de altăparte, cele mai intime ipostaze ale ei (sexualitatea şi maternitatea) sunt integrate, în momente cruciale, în strategiile care asigură obsedantul ecart de putere.

Cu o frază care-şi păstrează densitatea pe spatii mari, impregnată în răstimpuri de un lirism croziv, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic e un roman care vorbeşte despre apoteoza mistificării, traume şi salvare individuală. Despre societate, adevăr şi uitare. Şi despre locul ocupat de naraţiune în inventarul memoriei.

 

(text apărut în „Orizont”, XX, 2019, nr. 6, p. 11)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *