MUSICA PURITAS DOMINICA (Largo al factotum)

Nu toți artiștii lirici valoroși rămâneau dincolo la prima sau a doua ocazie înainte de 1989, așa cum se întâmplă însă azi, (firesc de vreme ce auditorium –ul nostru e în continuare un cămin cultural ridicat cu câte „un leu/pentru Ateneu”, iar Opera Națională e o clădire construită în plină perioadă sovietică și inaugurată în 1954 și cu contribuția ocupanților. Titlurile onorifice (consistente pecuniar), dispărute în ultimele decenii (Artist emerit, Artist al poporului) erau acordate pe merit, fiind  probate pe scenă înainte de toate, nu prin relații partinice sau ministeriale. Propun un singur caz; strălucit, dar nu unic (și totuși unicat în felul său): baritonul Nicolae Herlea. În 1966, când era solist invitat al Operei Metropolitan din New York, presa americană îl cataloga drept cel mai bun Figaro din lume, apreciere preluată și de … Scânteia, în rubrica de muzică clasică. S-a întors în Țară după expirarea contractului transatlantic; avea deja titlul de Artist al poporului din 1962 ca solist titular al Operei din București,  urmând și alte câteva distincții ale întunecatelor vremuri de atunci (Ordinul meritul cultural, 1968, Ordinul muncii, 1974, Ordinul Tudor Vladimirescu, 1981). Să fim serioși măcar când e vorba de valorile trecutului indiferent care ar fi acela, căci lumea nu a început și nu se va încheia cu noi. Rămâne cel mai strălucit Figaro din secolul XX, urmat de Dmitri Hvorostovsky, un alt Artist al poporului, din Rusia, în calitate de cel mai bun „bărbier” din secolul XXI (până în prezent adică). Să-i ascultăm deci. Din păcate, fiecăruia R.I.P.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *