Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei

După patru ani petrecuți la Geneva, Sabina locuia la Paris și nu izbutea să-și revină din melancolia sa. Dacă ar fi întrebat-o cineva ce i s-a întâmplat, n-ar fi fost în stare să găsească un răspuns.

Drama unei vieți poate fi exprimată întotdeauna prin metafora greutății apăsătoare. Obișnuim să spunem că ni s-a pus pe umeri o povară. Povara aceasta o suportăm sau n-o suportăm, ne încovoiem sub ea, ne luptăm cu ea, pierdem sau câștigăm. Dar, la drept vorbind, ce i se întâmplase Sabinei? Nimic. Părăsise un bărbat, fiindcă a vrut ea să-l părăsească. Aurmărit-o el după aceea? I-a făcut mizerii? Aîncercat să se răzbune? Nicidecum. Drama ei nu era drama greutății, ci a ușurătății. Peste Sabina nu căzuse povara greutății, ci insuportabila ușurătate a ființei.

Până aici, clipele trădării o exaltau și o umpleau de bucurie, la gândul că în fața ei se deschidea un nou drum și la capătul acestuia o nouă aventură a trădării. Dar dacă, într-o bună zi, acest drum se va sfârși? De trădat îți poți trăda părinții, soțul, dragostea, țara, dar ce-ți mai rămâne de trădat atunci când nu mai ai nici părinți, nici soț, nici dragoste, nici țară? Sabina simțea un vid în jurul ei. Să fi fost tocmai acest vid ținta precisă a tuturor trădărilor?

Firește, până aici n-apucase să-și dea seama de acest lucru, și e lesne de înțeles pentru ce: ținta spre care se avântă omul e întotdeauna voalată. O tânără dornică să se mărite năzuiește spre ceva ce nu cunoaște cu desăvârșire. Tânărul însetat de glorie habar n-are ce-i gloria. Elementul care dă un sens comportamentului nostru ne este, întotdeauna, total necunoscut. Nici Sabina nu știa ce anume se ascundea în spatele dorinței sale de a trăda. Insuportabila ușurătate a ființei, aceasta să fi fost ținta ei? După plecarea din Geneva, se apropiase foarte mult de ea.

Se afla de trei ani la Paris, când primi o scrisoare din Cehia. O scrisoare de la fiul lui Tomas. Auzise vorbindu-se de ea, obținuse adresa ei și i se adresa ca „celei mai apropiate prietene“ a tatălui său. Îi anunța moartea lui Tomas și a Terezei. Potrivit celor spuse în scrisoare, cei doi își trăiseră ultimii ani într-un sat, unde Tomas lucrase ca șofer de camion. Se duceau adeseori într-un orășel învecinat, unde-și petreceau de fiecare dată noaptea într-un hotel modest de provincie. ªoseaua șerpuia printre coline și, la o cotitură, camionul s-a răsturnat și s-a prăvălit cu ei într-o prăpastie. Trupurile lor au fost zdrobite. Ulterior poliția a constatat că frânele mașinii erau într-o stare deplorabilă.

Știrea aceasta avu darul s-o răscolească în asemenea hal, încât nu izbutea să-și revină. Singurul fir care o mai lega de trecut se risipise.

Potrivit vechiului său obicei, voia să se calmeze făcând o plimbare într-un cimitir. Cel mai apropiat era cimitirul Montparnasse, un cimitir alcătuit din niște plăpânde căsuțe de piatră și dintr-o seamă de capele miniaturale, ce se înalță în preajma mormintelor. Sabina nu înțelegea de ce-și doreau răposații să aibă deasupra lor aceste imitații de palate. Acest cimitir era vanitatea preschimbată în piatră. În loc să devină mai raționali după moartea lor, locuitorii cimitirului erau mai proști și mai nesăbuiți decât în timpul vieții. Își etalau importanța pe mormintele lor. Aici nu se odihneau, întru veșnicie, părinți, frați, fii sau bunicuțe, ci tot felul de notabilități și funcționari ai administrației de stat, persoane încărcate cu tot soiul de titluri și onoruri; până și un fost salariat al poștei își expunea aici, admirației publice, rangul, gradul, poziția și importanța sa socială — pe scurt, demnitatea sa.

Mergând pe una dintre aleile cimitirului observă că, nu departe de ea, avea loc o înmormântare. Maestrul de ceremonii, cu brațele încărcate de flori, împărțea tuturor apropiaților și prietenilor răposatului câte un fir. Îi întinse unul și Sabinei, care se alătură cortegiului. Ocoliră multe statui și monumente, până să ajungă în dreptul mormântului eliberat de piatra funerară. Sabina se aplecă asupra mormântului. Groapa era foarte adâncă. Lăsă să-i cadă din mână floarea, care pluti un timp, ușor, înscriind câteva spirale scurte, ca apoi să cadă vertiginos pe sicriu. Morminte atât de adânci nu există în Cehia. La Paris mormintele sunt atât de adânci, pe cât de înalte sunt casele. Privirea Sabinei căzu pe piatra funerară ce zăcea în dreptul mormântului. Această piatră avea darul s-o îngrozească, drept care își luă tălpășița, grăbindu-se să ajungă cât mai repede acasă.

Toată ziua fu obsedată de această piatră. De ce-o înspăimântase în asemenea hal?

Găsi răspunsul. Din mormântul închis cu piatră, mortul nu mai poate ieși niciodată.

Dar, oricum ar fi, mortul tot nu mai iese din mormântul lui! Și-atunci, nu e totuna dacă-i acoperit cu piatră sau cu țărână?

Nu e totuna: dacă astupăm mormântul cu piatra înseamnă că nu vrem ca mortul să se mai întoarcă. Piatra: grea îi spune: „Rămâi acolo unde ești!”

Sabina își aminti de mormântul tatălui său. Peste sicriu, un strat gros de pământ, pe acest pământ cresc flori, se înalță un arțar ce-și răsfiră rădăcinile spre sicriu, și putem spune că, prin aceste flori și aceste rădăcini, mortul iese afară din mormânt. Dacă tatăl ei ar fi fost acoperit cu o piatră, n-ar mai fi putut să stea de vorbă cu el niciodată după moartea lui, niciodată n-ar mai fi putut să audă, în foșnetul frunzelor de arțar, vocea lui care o ierta.

Cum o fi arătând cimitirul în care se odihneau Tereza și Tomas?

Și din nou începu să se gândească la ei. Plecau uneori în orașul învecinat și rămâneau peste noapte la hotel. Aceste rânduri din scrisoare îi reținuseră atenția și o interesau cel mai mult. Asta înseamnă că erau fericiți. Îl vedea pe Tomas ca pe unul dintre tablourile sale: în prim-plan, Don Juan, ca fals decor pictat de mâna unui pictor naiv; printr-o fisură a decorului se vedea Tristan. Apierit ca Tristan, nu ca Don Juan. Părinții Sabinei muriseră amândoi în aceeași săptămână. Tomas și Tereza s-au stins în aceeași secundă. Deodată, o cuprinse un dor nebun să fie cu Franz.

Într-o zi, când îi vorbise despre plimbările ei prin cimitir, îl apucase tremuriciul și, dezgustat, îi spusese că cimitirele se aseamănă cu o groapă de gunoi, plină de oase și pietroaie. În clipa aceea s-a deschis între ei prăpastia neînțelegerii. Abia acum, la cimitirul Montparnasse, a înțeles ce voia să spună. Și-i pare rău că a fost atât de nerăbdătoare. Dacă ar fi rămas împreună mai multă vreme, ar fi început, eventual, să înțeleagă, încetul cu încetul, cuvintele pe care le

rosteau. Vocabularele lor s-ar fi apropiat încetișor și cu sfială unul de celălalt, ca niște îndrăgostiți timizi, iar muzica lor, a fiecăruia în parte, ar fi început să se contopească. Acum însă e prea târziu.

Da, e prea târziu, și Sabina știe prea bine că ea nu va rămâne la Paris, că va merge mai departe, mult mai departe, fiindcă murind aici ar însemna să zacă închisă sub o piatră, și, pentru o femeie ce nu cunoaște astâmpărul, ideea de a se opri definitiv din cursa sa e de-a dreptul insuportabilă.

ZOOM

„Dacă eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, vieţile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea uşurătăţii lor. Dar este, într-adevăr, greutatea cumplită şi uşurătatea frumoasă? Povara cea mai grea ne striveşte, ne face să ne încovoiem sub ea, ne lipeşte de pământ. Dar, în poezia de dragoste a tuturor veacurilor, femeia doreşte să fie împovărată de greutatea trupului bărbătesc. Aşadar, cea mai grea povară este, în acelaşi timp, imaginea celei mai intense împliniri vitale. Cu cât mai grea e povara, cu atât mai apropiată de pământ e viaţa noastră, şi cu atât e mai reală şi mai adevărată. În schimb, absenţa totală a poverii face ca fiinţa umană să devină mai uşoară ca aerul, să zboare spre înălţimi, să se îndepărteze de pământ, de fiinţa terestră, să fie doar pe jumătate reală, iar mişcările sale să fie deopotrivă libere şi nesemnificative.
Şi-atunci, ce să alegem? Greutatea sau uşurătatea?“ (MILAN KUNDERA)

Milan Kundera

Insuportabila ușurătate a ființei

(roman)

Traducere din cehă de Jean Grosu

©Humanitas Fiction  2018

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *