Despre ziua în care am înțeles că nu eram liberă!

Când eram mică, eram de multe ori, de foarte multe ori, de prea multe ori, nefericită. Îmi doream să cresc mare, să port tocuri înalte și rochii frumoase. Să mă dau cu parfum și să acopăr, cu zgomot de tocuri cui și note de trandafir și iasomie, mirosul și zgomotul unei copilării mai puțin idilice. 

Am crescut și, deși ai mei stilettos mă înalță mult peste 1, 80, m-am trezit că mă simțeam mică. Mică, mică, foarte mică, în fața unei lumi prea mari. Chanel, Lancome și Givenchy își făceau bine treaba. Dar efervescența florilor de portocal din Gabrielle, fructele și florile din La vie est belle și vanilia din Ange ou demon puteau să acopere, dar nu să facă să dispară mirosul de suflet ars din interiorul meu. 

Tristă cu sau fără motiv, depresivă în momente în care viața din jur se bucura, plângând prin băile de la serviciu sau în pernă, mi-am dat seama că, în calitate de fostă elevă isteață, care prindea repede și din zbor, îmi învățasem cel mai bine principala lecție a copilăriei mele: aceea a suferinței.

Citește continuarea AICI!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *