Orgă mută

Se strecurau printre picăturile de ploaie și rămâneau pe geamul aburit. Particule din Paradisul microscopic. Nu spun nimic, caut doar o modalitate de exprimare pentru ca tot scenariul să nu se mai repete. Ar fi groaznic ca cineva să se mai nască pentru a purta o vină.

Pe muzica lui Bach, încăperile din vremea lui se dezvăluie lent, cadențat, ceara albicioasă se scurge pe dușumele și aerul rece intră în valuri pe ferestrele larg deschise sau pe sub uși. Întunericul umple cu umbre viorii ungherele mirosind a tăciuni, acolo lumina nu pătrunde nicicând și e liniște. E liniștea pe care nu am regăsit-o în niciun alt loc. Holuri sunt lungi și reci indiferent de anotimp, doar mirosurile diferă, simți că e vară sau iarnă după infuziile de flori sau după săpunul de casă cu care s-au primenit cearșafurile care acum stau frumos împăturite în dulapurile uriașe cu uși din lemn masiv. Amorașii sculptați deplâng soarta oamenilor, viața le e dată pentru prea scurt timp, dar și-o deplâng și pe a lor, existența lor infinită fiind stânjenitoare, de-a dreptul incomodă. Muzica lui Bach se scrie continuu.

Neîncetată e și lumina zilei care se strecoară în ochi de la primele raze și pe care o păstrez și acum. Prima rază e și ultima, prima inspirație e geamănă cu ultima expirație. Camera mea era modestă și se afla la capătul unui culoar în mansarda rece. Încăperile maestrului erau mari, mobilate frumos, acolo primea lume din înalta societate și tot acolo uneori aveam și eu voie să aduc coșul cu lemn tăiate și să-l las într-un colț. Era mereu liniște. Nu știu cum puteau trăi în atâta liniște. Maestrul era un mare compozitor, faima lui îi adusese bogăție, muzica lui era prezentată și la Palat. Pentru mine toate astea nu ar fi trebuit să aibă niciun sens. Când maestrul și stăpânul meu se așeza la orgă să cânte, superba lui sală se cufunda în tăcerea cea mai adâncă. Simțeam vibrațiile în corzile mele vocale inerte și ochii mi se umpleau de lacrimi. Mă ascundeam într-un colț și priveam.

În casa noastră nu era doar muzică, fericirea era clădită și din alte chestii cum ar fi un cățel zdrențăros și jucăuș găsit de stăpâna noastră lângă o pădure când se întorcea de la sora ei din vizita lunară. Aceea era acum o cucoană mare de tot și după căsătoria valoroasă, așa se zicea prin casă pe la noi, nu se mai deplasa decât la Palat pentru recepții. Altfel, doritorii, inclusiv sora mai mică, stăpâna mea, erau nevoiți să meargă pe domeniul ei. Am fost și eu o dată cu doamna casei noastre, în a doua trăsură, cea a servitorilor. Mi-aduc aminte de drumul discret, nici păsările nu au scos vreun sunet, nici frunzele pădurilor prin care am trecut nu s-au mișcat iar câinele care a stat mereu la picioarele mele, a lătrat fără să scoată vreun sunet, doar deschizând și închizând gura. Probabil că așa era eticheta, o asemenea călătorie musai trebuia să fie cuviincioasă.

Maestrul nu o însoțea niciodată. Ea nu părea supărată deși de câteva ori am surprins niște priviri dojenitoare, ar fi dorit să meargă cu el, ar fi fost bine, în încrucișarea privirilor am simțit și un sens de pericol. Ceva se putea întâmpla, dar ce? Cui i-ar fi făcut rău absența lui, a marelui compozitor? Muzica lui oricum nu se aude, o compune doar pe hârtie și apoi își mișcă delicatele degete peste clapele de fildeș, atâta tot, nimic mai mult.

O vreme am lucrat în bucătărie, îmi place acolo iarna, e foarte cald, în restul casei e rece, în camera mea uneori frigul devine de nesuportat. Bucătăria are și o încăpere ca un soi de cămară în care îmi petreceam multă vreme curățând legume pentru supe, sprijinită de peretele din dosul sobei. Dacă lipeam urechea de el mi se părea că aud sunete din muzica maestrului, aceeași muzică o auzeam și când lipeam nasul, obrajii sau spatele, sigur era o vrajă la mijloc. Într-o iarnă l-am zărit pe stăpânul muzicii plimbându-se pe holul din fața bucătăriei și frecându-și mâinile ca să le țină calde, cred că era îngrijorat, pașii lui mărunți și moi nu făceau niciun zgomot pe lespedea de piatră. Ținea capul plecat și din când în când mai ridica privirea spre tavan bolborosind pe mutește ceva, poate spunea o poezie, sau o rugăciune. L-am mai văzut și în alte seri, nu înțelegeam de ce se simte bine în preajma noastră a servitorilor, el un om atât de important. L-am văzut ducându-și des mâna la gură ca și cum ar fi dorit să oprească vorbele sau ar fi vrut să tușească dar nu putea. Chipul lui se chircise, fruntea lui albă și frumoasă se umpluse de cute ca o pătură veche și subțiată. Apoi nu a mai venit, ce-i drept se întorsese acasă stăpâna și lucrurile probabil că se îndreptaseră pentru el. Mi-l imaginam iarăși la masa la care scria partiturile sau mângâind orga mută.

De curând doamna a adus în casă un administrator, un om cu față de lup, cu brațe groase care părea foarte docil atunci când stăpâna îi vorbea dar care odată ce ea ieșea din încăpere își schimba brusc privirea devenind dușmănos. M-am temut.

desen de ALINA GHERASIM

M-am temut mai mult pentru divina muzică a casei, pentru speranțele maestrului și pentru bunul mers al compozițiilor sale. Nu doream ca noul angajat să tulbure cu ceva obiceiurile dar nu era treaba mea. Într-o zi l-am văzut pe stăpânul meu plimbându-se preocupat pe lângă o fereastră, eram afară și curățam trandafirii de uscături. Am observat apoi că în încăperea unde erau tuburile strălucitoare ale orgii tronau acum niște butoaie și o masă plină de fierătanii. Din ochii maestrului înțelegeam că lucrurile se schimbaseră, că viața noastră nu va mai fi la fel dar nu înțelegeam de ce și mai ales ce se va petrece. O aripă a imensei case a fost transformată într-un atelier de fabricat obiecte din lemn și fier. Credeam că muzica lui acoperă toate cheltuielile domeniului, că faima lui la Palat e de ajuns pentru ca viața noastră a tuturor sufletelor de aici să fie fără griji. M-am apucat să împletesc din niște funde găsite prin dulapuri vechi din pod niște semne de carte pe care le lăsam maestrului pe masa lui de lucru, gândindu-mă că ele îl vor inspira să compună mai departe, dar el își petrecea din ce în ce mai mult timp șezând posac pe o bancă în fața casei.

Tăcerile sunau altfel. Noul administrator impusese reguli noi prin care noi servitorii eram nevoiți să lucrăm măcar două ore pe zi la atelier. Pereții se înnegriseră de la fum și pe jos era mizerie, cât timp stăteam acolo eram nevoită să respir rar ca să nu mă sufoc. Liniștea era apăsătoare. Am încercat să aflu de la stăpâna casei ce se petrecea dar ea era din ce în ce mai des plecată la sora ei. Pe maestru nu-l lua cu ea, probabil că îl lăsase stăpân peste toate acareturile. Administratorul cu chip de lup strunea treburile și zorea servitori să își pună șorțuri groase și murdare și să treacă la treabă. Din mâinile lor nepricepute ieșeau obiecte grosolane a căror funcție nu era clară. Într-o zi l-am surprins și pe maestru lucrând la un fel de cană cu mâner de fier, mâinile lui delicate era roșii și zgâriate. L-am rugat din priviri să se dea la o parte, n-am reușit pentru că omul lup privea din prag.

Seara târziu în timp ce mă duceam spre camera mea, am luat-o pe o scară secretă și am intrat în biroul stăpânului meu. L-am privit ascunsă după o perdea cum plângea încetișor și cum mângâia cu mâinile zgâriate paginile cu note, pe unele le-a dus la gură și le-a sărutat în tăcere. În încăpere s-a pornit o muzică divină, un cor de mii și mii de voci suave. Nu credeam că faima aduce atâta tristețe, eu mă gândeam cu mintea mea puțină că cel care ajunge la Palat cu treburile sale nu o să mai aibă griji niciodată. Sau poate că supărase pe cineva? Pe cine poți supăra cu o muzică atât de silențioasă, nu deranjase nicio ureche. Soția lui avea o soră influentă, dar poate că tocmai asta dăunase, îi supărase pe cei pe care el nu dorea să-i viziteze. Toată bucuria lui erau hârtiile acelea pe care scria cu patimă note, micile semne ca niște insecte disciplinate care se așezau în diferite locuri pe foaie. Și pe jos era hârtii mototolite.

În casă mirosea a ulei rânced și a fum. Camerele și holurile erau aproape goale, mobila fusese încărcată într-o zi în mai multe trăsuri mari și negre. Am zărit-o din bucătărie și pe doamna casei frângându-și mâinile încercând să-i explice soțului ei ceva. El o privea impasibil. Din ochii ei curgeau lacrimi dar el nu schița nicio mișcare, nicio emoție, parcă era din lemn. După ce au plecat trăsurile încărcate cu de toate, doamna s-a mai întors o dată spre casă apoi s-a suit într-o caleașcă elegantă și a dispărut în zarea cețoasă. Stăpânul a rămas neclintit și din mâinile lui am zărit cum atârnau semnele subțiri de carte împletite de mine, ca niște mici frâie cu care conducea de la distanță, apoi biciuia în aer pentru ca bidivii să prindă viteză și să nu se mai întoarcă niciodată. Era atât de talentat încât din mâinile lui se năștea muzică, ajutat doar de împletiturile mele și de ceața care făcea să vibreze aerul. Eram mândră de mine. Inventasem un instrument mut la care stăpânul punea să cânte oricând dorea.

Omul lup m-a trimis în scurt timp să-mi caut de lucru în altă parte, o surdomută ca mine nu-i era de niciun folos. După mulți ani, după ce la Palat a venit un alt Rege, m-am întors și eu pe meleagurile unde trăia maestrul, am găsit casa aproape dărâmată, grădina moartă. Despre muzician nu se știau prea multe, se spune, dar era doar o legendă care circula prin sat, că într-o noapte maestrul s-a spânzurat de un copac cântător și că de atunci, exact în acea dată copacul înalță un imn și în coroana lui apar niște funde colorate împletite la repezeală. Povestea era și despre un lup jigărit care urlă la lună (nimic nou) și care poate fi văzut din când în când pe aleile de lângă vechea casă.

Există săteni care au și alte păreri.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *