Să bați din palme cu o singură mână

Într-o noapte geroasă din 1954, o femeie coboară treptele barăcii unde spera să înceapă o nouă viaţă şi dispare în iarna australiană, lăsând în memoria Sonjei, fiica ei de trei ani, doar ecoul unui cântec de leagăn. Mulţi ani mai târziu, Sonja se întoarce în locurile copi­lăriei, vrând să înţeleagă motivele acestui abandon. Îşi întâlneşte tatăl, a cărui furie a alungat-o de acasă, şi trebuie să se confrunte cu demonii trecutului: ororile ocupaţiei naziste din Slovenia, ţara ei de origine.

Să baţi din palme cu o singură mână zugrăveşte barbaria unei lumi vechi şi asprimea unei ţări noi, unde des­tine fără speranţă caută să se răscumpere prin iubire.

„De la începutul de o stranie frumuseţe la finalul impresionant, iată o poveste sfâşietoare, ţesută cu măiestrie.”

Literary Review

„Flanagan insuflă acestei poveşti australiene o sensi­bilitate est-europeană à la Milan Kundera… Să baţi din palme cu o singură mână este un roman menit să devină clasic.”

Sunday Herald Sun

Sarajevo, 1946

Aici, ca şi în Belgrad, văd pe străzi foarte multe femei tinere încărunţite sau cu părul complet cărunt. Au feţele chinuite, dar sunt încă tinere, iar trupurile le trădează şi mai mult tinereţea. Îmi pare că văd cum mâna ultimului război a trecut peste capetele acestor fiinţe fragile…

Priveliştea asta nu poate fi păstrată pentru viitor; curând, aceste capete vor deveni şi mai cărunte şi vor dispărea. Păcat. Nimic n‑ar putea vorbi mai clar despre vremurile noastre generaţiilor viitoare decât aceste capete tinere, cărunte, cărora le‑a fost furată nepăsarea tinereţii.

Fie ca măcar aceste rânduri să le amintească de‑a pururi.

Ivo Andrić

Capitolul 1

1954

Toate acestea vei ajunge să le înţelegi, dar niciodată nu le vei cunoaşte, toate acestea s‑au petrecut demult, tare demult, într‑o lume care, între timp, s‑a prefăcut în turbă, într‑o iarnă uitată, pe o insulă despre care puţini au auzit. A început cu puţin înainte ca ninsoarea să acopere, complet şi irevocabil, urmele de paşi. Când norii negri învăluie cerul înstelat şi luminat de lună, când bezna fără umbre se întinde peste pământul ce încă mai şopteşte.

În clipa aceea de graţie, când timpul încremenește, ghetele de un roşu aprins ale Mariei Buloh au coborât pe a treia şi ultima treaptă acoperită de zăpadă a barăcii de lemn. În clipa aceea, pe când își întorcea fața de la cabană, Maria Buloh şi‑a dat seama că deja se îndepărtase prea

mult şi că nu se mai putea întoarce.

Unii spun că în noaptea aceea a fost pur şi simplu luată pe sus de furia viscolului, că furtuna cumplită, ce mătura totul în cale, a purtat‑o ca pe un înger până în pădurea de lângă colonia lor, că Maria Buloh a zburat ca o nălucă spre ţinuturile sălbatice ce se întind dincolo de locul acela care ardea ca o rană proaspătă, de glonţ.

Dar bineînţeles că nu e adevărat.

Unii spun chiar că s‑a prefăcut în furtună, în vijelia care avea să‑i urgisească pe toţi. Dar pe astfel de furtuni înspăimântătoare nu poţi zbura, ca într‑un vis. Unor asemenea furtuni nu poţi decât să încerci să le ţii piept şi tocmai asta a făcut Maria Buloh, fiindcă, la urma urmei, era o femeie cu capul pe umeri, nu una care să‑și ia zborul, chiar dacă unii spun altceva. A înfruntat vântul ca pe un zid care, dintr‑o clipă într‑alta, s‑ar fi putut prăbuşi peste ea şi s‑a zgribulit în paltonul acela stacojiu, ponosit, strâns pe corpul ei pricăjit. Dar să n‑o luăm înainte cu povestea, căci vântul a început să bată mai tare de‑abia când femeia părăsea colonia. Şi mai avea de mers până să ajungă atât de departe.

– Mamă, a auzit Maria Buloh vocea unei fetiţe dinspre baraca de lemn.

Apoi din nou, de data aceasta mai mult un scâncet:

Mamă

Maria Buloh a rămas pe treapta aceea, privind oriunde, numai la baraca de lemn din spatele ei nu, în timp ce încerca să liniştească fetiţa pe care o lăsase înăuntru. Maria Buloh și‑a privit ghetele de un roşu aprins, s‑a uitat la urmele frumoase pe care le lăsau pe zăpada proaspătă nişte ghete atât de scâlciate, a văzut, pe celelalte două trepte de lemn, cum încep să‑i dispară urmele paşilor în ninsoarea învolburată şi s‑a întrebat din ce e alcătuită frumuseţea şi de ce binele are parte de un timp atât de scurt înainte să dispară.

– Aja, aja, a spus Maria Buloh, încercând să liniştească fetiţa cu vorbele pe care le spuneau mereu mamele din ţara ei ca să‑şi adoarmă copiii. Aja, aja.

S‑a îndepărtat fără să se uite înapoi, la baraca de lemn, privind în sus, fără o ţintă anume, dincolo de marginea coloniei uitate de lume, spre pădurea întunecată. S‑a uitat la cerul negru al nopţii. A privit ninsoarea ce se prelingea în conurile luminii galbene, electrice. A privit fulgii albi care coborau în spirală. S‑a uitat cum se răsuceau, se învârtejeau, de parcă ar fi fost chiar timpul care nu curge constant, ci cum vrea el. Maria Buloh s‑a uitat cum ninsoarea îi arăta că aerul nu rămâne nemişcat, ci capătă nenumărate forme geometrice, are posibilităţi infinite de a face mişcări graţioase, inexplicabile.

Traducere din limba engleză și note

Petru Iamandi

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *