Persoana întâi

Kif Kehlmann, un scriitor tânăr şi fără un ban, este sunat în plină noapte de Siegfried Heidl, un escroc notoriu, director executiv al unei renumite corporaţii. Pe cale să ajungă la proces pentru fraudarea mai multor bănci de 700 de milioane de dolari, Heidl îi cere lui Kehlmann să îi scrie memoriile în numele său. Are şase săptămâni ca să scrie cartea, pentru care va primi 10 000 de dolari.

Dar, pe măsură ce scrisul avansează, Kehlmann începe să se teamă că este corupt de Heidl. Cu cât termenul se apropie, îi este tot mai neclar dacă el scrie memoriile lui Heidl sau dacă Heidl îi rescrie lui viaţa şi viitorul. Tot ceea ce era sigur devine nesigur, iar el începe să se întrebe cine este Siegfried Heidl şi cine este Kif Kehlmann…

„Richard Flanagan se numără printre cei mai versatili scriitori de limbă engleză. Fiecare dintre cele şapte romane ale lui Flanagan este diferit de celelalte, ca şi cum ar fi scrise de autori diferiţi; fiecare este un tur de forţă în felul său, iar mai multe au fost numite «capodopere» de către criticii literari… Persoana întâi este un fel de Portret al lui Dorian Gray pentru secolul XXI…”

Joyce Carol Oates, The New York Review of Books

„Romanul, cu secvenţele sale retrospective şi cu dialogul ciclic, cu scenele sale inteligente de naştere şi, în cele din urmă, de moarte, este enigmatic şi fascinant.”

The New Yorker

„Heidl este un personaj impresionant, iar Flanagan descrie cu o mare sensibilitate anxietăţile lui Kif, adâncite de căsnicia sa pe cale să se destrame.”

The New York Times Book Review

1

Prima noastră bătălie a fost nașterea. Eu voiam s‑o includ, el nici nu voia să audă. Ne‑am certat toată ziua aceea și jumătate din ziua următoare. Spunea că n‑are nici o legătură cu el. Ulterior am început să‑l înțeleg, dar, la momentul acela, atitudinea lui mi se părea o dovadă inexplicabilă de încăpățânare și rea‑voință – de parcă n‑ar fi vrut ca memoriile să‑i fie consem­nate pe hârtie. Sigur, nici nu voia așa ceva, dar nu asta era problema lui. Sau, în general, problema. De‑abia mai târziu, mult mai târziu, mi‑am dat seama, când am ajuns să‑mi fie teamă că începutul acelei cărți era și sfârșitul meu.

Prea târziu, cu alte cuvinte.

În ultima vreme mă mulțumesc cu reality‑show‑urile. Simt un gol, o singurătate care mă doare, mă dă peste cap. Și mă înspăimântă. Și mă face să mă îngrozesc la gândul că n‑am trăit cu adevărat. Reality‑show‑urile nu au acest efect asupra mea.

Pe atunci însă, totul era vag. Unii se temeau că m‑aș putea apuca din nou de literatură. Adică de alegorie, simbol, tropii dănțuitori ai timpului; de cărți fără un început și un sfârșit precis sau cel puțin nu în această ordine. Adică impusă de editor, un ins cu un nume neașteptat, Gene Paley. Care, în privința asta, fusese foarte clar: trebuia să spun o poveste simplă la modul simplu și, acolo unde nu era simplă – când ajungeam la complexitatea infracțiunii spectaculoase – să simplific, să folosesc elementul anecdotic și să evit frazele mai lungi de două rânduri.

La editură se șoptea că lui Gene Paley îi era frică de literatură. Și nu fără un motiv întemeiat. În primul rând, fiindcă nu se vinde. În al doilea rând, fiindcă, pe bună dreptate, pune întrebări la care nu poate răspunde. Îi descumpănește pe cititori cu ceea ce le spune despre ei, ceea ce, în ultimă instanță, e rareori o chestie sănătoasă. Le reamintește că viața te învață ce este eșecul și că a nu înțelege acest lucru este ignoranță crasă. Poate că în toate astea e un pic de transcendență sau înțelepciune, însă Gene Paley nu avea treabă cu transcendența. Gene Paley nu avea ochi decât pentru cărțile care‑ți spun două–trei lucruri iar și iar. Dar, de preferat, unul singur.

Ca să vinzi, spunea Gene Paley, trebuie să spui o poveste.

Am deschis din nou manuscrisul și am recitit primele rânduri.

Pe 17 mai 1983, am semnat cererea de angajare pe postul de responsabil cu protecția muncii (supervizor) (clasa 4/5) în cadrul Serviciului de Protecție a Muncii din Australia cu două cuvinte, Siegfried Heidl, și astfel a început noua mea viață.

De‑abia mult mai târziu am descoperit că existența lui Siegfried Heidl începuse în ziua în care semnase cererea de angajare, așa că – la drept vorbind – scrisesem adevărul. Dar trecutul este mereu imprevizibil și, după cum aveam să aflu, faptul că Heidl rareori mințea era unul dintre harurile pe care, ca escroc inveterat, le avea cu prisosință.

Traducere din limba engleză și note

Petru Iamandi

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *