O cale îngustă spre nordul îndepărtat

Dorrigo Evans, un chirurg australian deportat într-un lagăr japonez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este constrâns să construiască, alături de prizonierii de război aliați, „Calea ferată a morții“, linia feroviară de patru sute cincisprezece kilometri dintre Thailanda și Birmania. O întreprindere supraomenească, în care își vor pierde viața peste o sută de mii de oameni. Dorrigo face tot ce-i stă în putință pentru a-și salva tovarășii de la înfometare, de holeră, de persecuții. Bântuit de amintirea unei povești de dragoste trăite cu doi ani în urmă, Dorrigo primește o scrisoare care îi schimbă pentru totdeauna cursul vieții.

Sub titlul acestei cărți, inspirat de haiku-ul poetului japonez Bashō din secolul al XVII-lea, se ascunde o poveste surprinzătoare, de o frumusețe cutremurătoare, despre dragoste și moarte, despre disperare și speranță.

De obicei, cărțile care câștigă Premiul Man Booker sunt foarte bune, dar cartea care l-a câștigat anul acesta este o capodoperă.

A.C. Grayling, preşedintele juriului Premiului Man Booker

Un roman cu o forță extraordinară, scris cu măiestrie și profund tulburător. Un clasic în devenire…

The Observer

Flanagan este un artist neobosit.

The New York Times

1

Oare de ce la începutul tuturor lucrurilor este mereu lumina? Primele amintiri ale lui Dorrigo Evans erau despre soarele care umplea de raze o biserică în care ședea alături de mama şi bunica lui. O biserică din lemn. O lumină orbitoare prin a cărei bucurie transcendentală păşea nesigur, revenind mereu în braţele femeilor. Femei care‑l iubeau. De parcă intra în mare şi apoi revenea pe plajă. Iar şi iar.

Fii binecuvântat! spune mama lui cand îl ia în braţe şi apoi îl lasă să plece. Fii binecuvantat, fiule!

Asta trebuie să fi fost prin 1915–1916. Când avea un an sau doi. Umbrele au venit mai târziu, sub forma unui braţ care se ridică, conturul lui negru tresărind în lumina unsuroasă a lămpii cu gaz. Jackie Maguire şedea în bucătăria mică şi întunecată a familiei Evans şi plângea. Nimeni nu plângea pe atunci, doar sugarii. Jackie Maguire era bătrân, avea vreo patruzeci de ani, poate mai mult, şi încerca să‑şi şteargă lacrimile de pe faţa ciupită de vărsat cu dosul mâinii. Sau cu degetele?

Numai plânsul se întipărise în amintirea lui Dorrigo Evans. Aducea cu zgomotul făcut de un obiect care se sparge. Ritmul lui lent îi amintea de labele din spate ale unui iepure, ce băteau zadarnic pământul în timp ce laţul i se strângea în jurul gâtului, singurul zgomot asemănător pe care‑l auzise vreodată. Avea nouă ani, intrase ca să‑şi roage mama să se uite la o băşică de sânge de sub unghia degetului mare şi nu prea avea alt termen de comparaţie. O singură dată mai văzuse cum plângea un om în toată firea, o scenă uluitoare când Tom, fratele lui, se întorsese din Primul Război Mondial, din Franţa, şi coborâse din tren. Îşi lăsase raniţa în praful fierbinte al peronului şi izbucnise în plâns.

Privindu‑şi fratele, Dorrigo Evans se întrebase din ce cauză plânge un om în toată firea. Mai târziu, plânsul devenise pur şi simplu o manifestare a unei trăiri, iar trăirea, singura busolă a vieţii. Trăirea devenise ceva la modă, iar emoţia, un teatru în care oamenii erau actori care nu mai ştiau ce sunt în afara scenei. Dorrigo Evans avea să trăiască îndeajuns ca să fie martorul acestor schimbări. Şi avea să‑și amintească de vremea în care oamenilor le era ruşine să plângă. Când se temeau de slăbiciunea pe care o trăda plânsul. De problemele la care ducea. Avea să trăiască îndeajuns ca să vadă oameni lăudaţi pentru fapte ce nu meritau lăudate, doar fiindcă adevărul era considerat vătămător pentru trăirile lor.

În seara în care Tom se întorsese acasă, Kaiserul fusese ars în piaţa mare. Tom nu le spusese nimic despre război, despre nemţi, despre gaze, tancuri şi tranşee, despre care ei mai auziseră. Nu le spusese absolut nimic. Trăirile unui om nu sunt întotdeauna egale cu tot ce înseamnă viaţa. Uneori nu sunt egale cu mai nimic. Tom nu făcuse decât să privească lung flăcările.

Traducere din limba engleză

Petru Iamandi

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *