Dorința

Mathinna, o fetiță aborigenă din Van Diemen’s Land, este adoptată de exploratorul Sir John Franklin și de soția sa, Lady Jane. Franklin este încrezător că va reuși să o civilizeze pe Mathinna, dar când acesta moare într-o expediție arctică, Lady Jane îi scrie lui Charles Dickens, cerându-i să-i apere reputația lui Franklin pe fondul zvonurilor că echipajul său a trecut la canibalism.

Dickens răspunde prin punerea în scenă a unei piese în care joacă rolul principal – Franklin –, dar se îndrăgostește de o actriță de optsprezece ani. Pe măsură ce rațiunea lasă loc dorinței, granița dintre civilizație și barbarie dispare, iar Mathinna, acum o prostituată adolescentă, dispare într-o noapte fatală.

Flanagan combină evenimente istorice parțial cunoscute pentru a crea o ficțiune complexă și captivantă… O demonstrație ingenioasă, profundă și convingătoare a versatilității imaginative a acestui autor pe deplin stăpân pe tehnicile sale narative.

Kirkus Reviews

O meditație asupra puterii dorinței de a transforma viețile. Proza lui Flanagan este plină de măiestrie, elegantă și uimitoare.

Library Journal

1

Războiul se sfârșise așa cum se sfârșesc uneori războaiele, pe neașteptate. Un ins de care nu se prea sinchisea nimeni, un tâmplar‑predicator prezbi­terian, mărunțel și rotofei, călătorise neînarmat și însoțit de mai mulți negri domesticiți prin ținuturile pustii, întinse ale insulei și se întorsese cu un grup pestriț de sălbatici. Lumea le spunea sălbatici, deși nu erau așa nici pe departe, ci mai degrabă plini de râie, nenorociți și, cei mai mulți dintre ei, bolnavi de plămâni. Erau, zicea predicatorul – și acum chiar părea un lucru ieșit din comun – tot ce mai rămăsese din cândva temutele triburi van‑diemenene care se angajaseră demult într‑un război pe cât de implaca­bil, pe atât de înfiorător.

Celor care‑i vedeau nu le venea să creadă că ceata aia de amărâți sfidase atâta vreme ditamai Imperiul, că supraviețuise unei exterminări nemiloase, că inspirase atâta teamă și teroare. Nu era limpede ce le spusese predicatorul negrilor sau ce credeau negrii că predicatorul va face cu ei, dar păreau ascultători, chiar dacă triști în felul lor, în timp ce grup după grup, de‑abia târându‑și picioarele, erau urcați în corabie după corabie și duși pe o insulă îndepărtată, în mijlocul mării de sute de mile care despărțea Pământul lui Van Diemen de Australia continentală. Aici predicatorul primise titlul oficial de protector și un salariu de 500 de lire sterline pe an, o mică garnizoană de soldați și un catihet, alături de care se apucase să‑și aducă enoriașii tuciurii la nivelul civilizației engleze.

Avusese unele reușite și, chiar dacă acestea fuse­seră neînsemnate, se concentrase asupra lor cu mult zel. Merita efortul, nu? Oare oamenii lui nu știau acum destule despre Dumnezeu și Iisus, după cum o dovedeau răspunsurile lor prompte și istețe la întrebările catihetului și entuziasmul cu care cântau imnurile? Oare nu se duceau ei cu inima deschisă la târgul din fiecare săptămână ca să dea piei de ani­male și salbe din scoici pe mărgele, tutun și alte cele? În afară de faptul că frații lui întru credință mureau aproape în fiecare zi, predicatorul se putea declara mulțumit de ce înfăptuise.

Erau însă și lucruri care‑l nedumereau. Chiar dacă încerca să‑i dezvețe să mai mănânce fructe de pădure, plante de tot felul, crustacee și vânat, și să le dea în schimb făină, zahăr și ceai, starea lor de sănă­tate se înrăutățea văzând cu ochii. În ciuda păturilor și a hainelor grele, englezești, cu care se acopereau, renunțând la goliciunea lor indecentă, negrii tușeau și scuipau tot mai abitir, dându‑și obștescul sfârșit. Și, cu cât mureau mai mulți, cu atât voiau să lepede hainele englezești, să uite de mâncarea englezească, să plece din casele englezești în care spuneau că n‑au loc de Diavol și să se întoarcă la plăcerile vânătorii din timpul zilei și la focul de tabără de după lăsarea întunericului.

Era 1839. Anul în care a fost fotografiat primul om, în care Abd al‑Qadir a declarat jihadul împo­triva francezilor, iar Charles Dickens a devenit și mai cunoscut cu un roman intitulat Oliver Twist. Un lucru, gândea Protectorul în timp ce închidea registrul după întocmirea altui raport asupra unei alte autopsii, gata să‑și reia însemnările pentru pre­legerea despre pneumatică, inexplicabil.

Traducere din limba engleză

Petru Iamandi

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *