Borcanul cu miere

Când s-a spart, era trecut de miezul acelei zile în care nimic nu-ți iese. Nici să stai în cap. Totul părea desprins dintr-un tablou vintage cu măscărici. Râdeau năzdrăvanii cu poftă și se țineau de mână, strâns. Horă cu măscărici. La bloc. Nu poți să înaintezi în astfel de zile vâscoase. Nu-ți permite tabloul. Măscăricii în șalvari se agață, ca scama, de neuroni. Tu vrei să ieși, ei te trag îndelung, ca pe-o funie împletită, în abis. Nu-ți dau pace. Apar și dispar. Sunt peste tot, în cele mai neașteptate locuri. În lada cu rufe murdare ori pe balcon, într-un colț. Pe tastatură, chiar și acolo. Îi înlături ușor cu degetul. Pășesc țanțoși printre litere. 

Era un borcan cu miere cumpărat de la supermarket. Testat. Întors borcanul cu susul în jos, văzut că există o bulă perfect rotundă, în interior. Ținut câteva secunde bune, pentru a vedea dacă bula e reală. Ca la carte. Adus victorios acasă. Lăsat, mai apoi, pe raft, nimic ciudat. Acolo îi e locul, de ani buni. Când apare un alt borcan cu miere în apartament, aceeași etichetă, același miros, aceeași vâscozitate, el știe că va lua locul celuilalt. Știe că celălalt i-a cedat spațiul. Fraternitate. Tradiție. Două borcane cu miere se întâlnesc, preț de o clipă, pe muchia etajerei din bucătărie. 

Fix în clipa aceea se produce tragedia. Ceasul rău. Scăpat borcan din mână. Disperarea cu care încerc să adun, de pe jos, conținutul. Să spun sau nu că mi-am murdărit până la coate mâinile? Mâneca bluzei se veștejește subit. În timp ce caut o lingură, mi se prinde și de șlapi. Lipici. Nu am cum să fac saltul dintre chiuvetă și raft fără a mă sprijini, măcar pe vârfuri, de covor. Iar borcanul, ca un măr copt, se sparge-n două. Partea bună e că cioburile rămân captive între cele două emisfere de sticlă, tocmai pe bujorul din mijlocul covorului. Încerc să le unesc. Niciun risc de a mă tăia. Mierea îmi scapă printre degete. Dă pe dinafară. Cu cât încerc să dreg situația, cu atât pasta blând-aurie se lățește, ajungând până la ușa dulapului, acolo unde țin tigăile și alte nimicuri. Dă un ocol scurt și se instalează între picioarele scaunului. Îmi spun că trebuie să ajung la mopul din baie. Până atunci, din neatenție, mă iau cu mâinile de cap. Smuls fire de păr, rămas cu mâna dreaptă, rigidă, în aer.  

Și, tocmai în acel moment, sună cineva la ușă. Degetul arătător se fixează în buton. Scot din gură un sunet prelung. Eu și soneria. Doar un sunet, despre cuvinte întregi nu poate fi vorba, nici gând. Cad în genunchi și simt miros de tei. (Ca-n copilărie, la țară, când bunica mă tămăduia de răceli cu ceaiuri și miere.) Aud în interfon: ”Doriți să cumpărați miere de la producător? Oferim și-un cadou: polen fin sau flacon de 25 de grame cu propolis.” Mierea este de calitate, îmi tot repet. De la moșul cu papion. Și cu instinct de conservare.


Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *