Dintre prietenele Fillidei Melandroni mai făceau parte Caterina Vannini, Lena Antognetti și Anna Bianchini. Nobilii și prelații care îşi bucurau nopţile cu ele, la palatul Del Monte sau în căsoaiele înstărite de la marginea Romei, schimbându-le între ele și nesfiindu-se să le judece dibăcia în ale desfrâului, le numiseră „Cele patru grații“. Cuvintele ajunseseră, din nefericire, la urechile monseniorului Pietro Aldobrandini, care cu un an în urmă ajunsese episcop de Ravenna. Aflat cu treburi la Roma, monseniorul îl auzise pe un tânăr prelat vorbind despre cele patru fete și pricepuse că ispita cărnii îl făcuse până și pe el să-și lepede hainele preoțești și să se dăruiască dezmățului. S-ar fi cuvenit, poate, ca furia monseniorului să se reverse până pe coridoarele apartamentelor papale. Numai că Aldobrandini învățase de mult, încă înainte să ia în stăpânire ducatul Ferrarei, că lucrurile puturoase nu se dădeau în vileag pe dată, ci erau puse la păstrare spre a fi folosite la timpul potrivit. Prin urmare, monseniorul se mărgini să numească borfeturile drept „Cele patru dizgrații“.
— Te ții de pomană după ea, Nuccio, ascultă-mă pe mine, spuse cârciumarul, izgonind o muscă de pe marginea cănii cu vin. Tu o sorbi din ochi, iar ei nu-i pasă nici cât negru sub unghie. Și oricum, atârnă atât de mulți de fustele ei, că numai tu lipseai. Blondul dădu pe gât restul de vin și se șterse la gură.
— Mai mare-i sporul celui care-așteaptă, jupân Girolamo. Ei, vezi? E bună și poezia la ceva. Te- nvață să ai răbdare. Lide e-a mea, jupâne. A mea, înțelegi? Eu am scos- o în lume, eu am făcut din ea ce-a ajuns azi, eu am vârât-o-n paturile boșorogilor ălora cărora le curg balele după prospături…
— Aud că nu-s chiar toți boșorogi.
— Cei mai mulți când se-așază pe oală uită de ce s-au așezat. Îi știu bine, i-am văzut ce pot. Își numără pârțurile și se scarpină-n cap. Iar Lide le toacă biștarii, îi joacă pe degete și râde de ei. Doar nu crezi c-o să-i pice vreunul cu tronc?
Cârciumarul turnă din nou în căni și își înăbuși un oftat. Mesele celelalte rămăseseră la fel de goale ca la ora deschiderii. Noroc cu tânărul Tomassoni, alt fel ar fi ajuns să bea din propriul lui vin de unul singur. Mai lipsea să scoată gologani din buzunar și să se plătească. La asta m-a adus uscatul ăla de papă, își zise cârciumarul, zbârlindu-se în gând.
— Dintre ăia, nu, nici vorbă. Dar lumea șoptește că i- a căzut cu tronc lombardului. Și că nici Lide- a dumitale n-ar zice nu, la o adică. Blondul trânti cana de masă, gata-gata s-o spargă.
În ultimele luni, toate discuțiile cu jupân Girolamo se opriseră, nu se știe cum, la Michelangelo Merisi, sărăntocul care venise la Roma cu o boccea în băț, ca să scape de foame și să se vâre pe sub pielea bogătanilor dornici să-l ajute. Merisi trăia aici de treisprezece ani și ajunsese să fie pomenit mereu de localnici. Unii îl îngropau în blesteme, alții îl iubeau. Unii îl credeau unealta diavolului, alții vedeau în el primul pictor adevărat după Tițian. Unii se răfuiseră cu el prin crâşme și fundături, alții se mulțumiseră cu un portret de fum, făcut din zvonuri, clevetiri și bănuieli. Merisi era slobod la gură, obraznic, jegos, bețiv, fanfaron și iute la mânie. Nu exista oglindă pe lângă care să treacă fără să se cerceteze, chit că nu avea mare lucru de văzut. Nu era curvă pe care să nu și-o fi adus în culcuș. Nu era pictor față de care să nu se creadă mai bun. Nu exista vorbă grea pe care să n-o fi aruncat în obrazul celorlalți, fie ei hangii, preoți sau pantofari. Și aproape că nu era celulă în închisoarea orașului în care să nu fi petrecut cel puțin o noapte. În mod ciudat însă, la fiecare întemnițare, pe când romanii sătui de scandaluri și încăierări în toiul nopții trăgeau nădejde că de data asta ciolanele netrebnicului aveau să putrezească după gratii, trimisul unuia dintre ocrotitorii lui Merisi se înființa la poartă schimba câteva vorbe cu temnicerii, împărțea pungi cu galbeni cui trebuia și-l smulgea pe lombard din
măruntaiele pușcăriei, ducându-l în fața înaltului bărbat care comandase acțiunea. Merisi era un ins primejdios, un om răzvrătit, un ghem de simţiri, porniri și obiceiuri proaste. Dar totodată o pană de preţ la pălăria multor nobili romani care voiau să pară prieteni ai artelor și artiștilor.
[…]
Lumina lui iulie încingea orașul mai ceva ca focul aprins sub tigaie. Mirosea a haine nespălatea afumătură, a ceară topită și a usturoi. Roma stradelelor strâmte ca mijlocul unei dansatoare, a caselor cărămizii și a dealurilor unde trâmbele de praf se stârneau din nimic semăna cu un musafir toropit, pe care vinul din cană îl amețise.
— Una a pozat pentru Magdalena căindu-se, cealaltă pentru Cele șapte munci ale milosteniei. Nu știu cine le-a pictat. Le-am văzut zilele trecute în bisericile în care am intrat. Asta ca nu cumva să crezi, amice Nuccio, că dacă ne plac lucrurile uşuratice ale vieții, nu suntem oameni cu frica lui Dumnezeu. E bine să știi că nu intrăm în lăcașurile Domnului doar ca să ne ferim de arșiță. Tomassoni tocmai își spunea că fetele la care visau cavalerii nu făceau parte dintre „lucrurile uşuratice ale vieții“. Cât despre pictorul care le zugrăvise atât de bine, codoșul îl știa bine și-l iubea cum își iubește ocnașul ghiuleaua prinsă de picior. Dădu să le spună și fustangiilor, dar își zise că era bine ca mai întâi să afle și care era a treia țintă.
— Știu la cine vă gândiți. Dar parcă mai era o fată, nu?
Cavalerul cu păr negru încuviință cu un surâs pofticios.
— Întocmai. Am văzut-o într-un tablou care se cheamă Sfânta Ecaterina din Alexandria. Îmi închipui cum arată de-adevăratelea, dacă până și pictată ca martiră a creștinătății îți grăbește sângele prin vine. Unde mai pui c-am avut mereu o slăbiciune pentru bălaiele cu buze cărnoase. Căci drept să-ți spun, amice Nuccio, pe mândrețea asta aș opri-o pentru mine.
Codoșul nu lăsă să se vadă nimic, dar în sinea lui începu să fiarbă. Cea care slujise drept model
pentru Sfânta Ecaterina era tocmai Fillide a lui. Lide cea zburdalnică. Flacăra nopților lui, încercarea lui de împăcare cu lumea. Oricât ar fi fost de ticălos (și, slavă Domnului, era), oricât i-ar fi plăcut banul strâns fără muncă (și, slavă Domnului, îi plăcea), Ranuccio Tomassoni nu putea să-și dăruiască iubita cum dădeai o cameră în chirie. Pentru celelalte două fete s-ar fi putut tocmi până la apusul soarelui și dincolo de el. Anna și Caterina îi erau tot una; Lide, în schimb, îi sucise mințile și-i pusese foc în coșul pieptului. Lide era a lui. Nu a papițoilor care cumpărau farmecele fetelor ca pe brânză, nu a cardinalilor care se închinau de zor înainte de-a umbla
sub fustele târfelor aduse pe ușa din dos, nu a marchizilor tremurând de poftă, nu a bancherilor cu mătărânga mare, nu a prelaților care murmurau rugăciuni înainte de-a răsturna icoanele cu fața în jos și de a-și face poftele cu te miri cine. Și cu atât mai puțin a lepădăturii de Merisi, blestemată fie ziua când venise pe lume.
