Se împlinise un an de când cardinalul Camillo Borghese, născut la Roma, dar școlit în ale avocăției la universitățile din Perugia și Padova, fusese ales papă în locul lui Leon al XI- lea și urcase pe Sfântul Scaun sub numele de Paul al V- lea. Chiar din primele săptămâni petrecute la Quirinale, printre frescele lui Guido Reni, noul pontif semănase tristețe și deznădejde în rândul romanilor. Firea lui ursuză, împletită cu aplecarea spre chichițe juridice sau teologice și spre nesfârșite vorbiri despre dreptul roman, făcea din Paul al V- lea un om îndeobște nesuferit. Electorii strânși în conclav îl aleseseră în dauna lui Cesare Baronius și Roberto Bellarmino, rivalii săi la jilțul papal, plecând mult urechea la ce spuneau francezii și spaniolii. Sfântul Părinte
avea o aplecare firească spre tocmeală, ceea ce pe unii îi supărase – „un împăciuitorist unsuros“, fusese auzit cândva secretarul unui cardinal –, dar celor mai mulți le căzuse bine. Diplomația înseamnă târguială, iar cine primește să se târguiască are deschise uși care pentru alții rămân închise, mai ales când bate vântul sărăciei.
Pornirile noului papă se văzuseră încă din primele luni. Episcopilor care-și făceau veacul prin Roma li se poruncise să ple ce la casele lor. Celor care îndrăzniseră să întrebe de pricinile unei asemenea măsuri Sfântul Părinte avusese grijă să le răspundă chiar el, cu ceva amenințător în glas, că nu făcea decât să respecte hotărârile Conciliului din Trento, care se îngrijise încă de- acum câteva decenii ca fiecare episcop să locuias că la el în dioceză, nicidecum în inima Romei. Dacă hotărârea asta îi bucurase pe romanii de rând, căci, iată, papa însuși oprea risipa căreia i se dedau unii dintre slujitorii Domnului, următoarea îi făcuse să se întrebe dacă nu cumva pontiful suferea de o gravă tulburare a minții. Asta fiindcă la nici două luni de la suirea pe Sfântul Scaun de la Quirinale, Paul al V- lea începuse să se îngrijească de anumite suflete rătăcite. Nu de toate, cum s-ar fi cuvenit, ci doar de cele care își vindeau farmecele și nurii. Fiindcă știa
că n-ar fi putut-o lămuri cu vorba bună pe nici una dintre târfele Romei să nu mai facă negoț cu
propriul ei trup, alesese două biserici în care duminica se desfășurau slujbe numai pentru aceste oi rătăcite de turmă. „O baie de conștiință“, rostise papa când preoții de la Santa Maria in Traspontina și Santa Caterina della Rota ceruseră audiență la Quirinale pentru lămuriri. „Fetele astea își spală părul, subsuorile și picioarele, dar își lasă sufletul necurățat. Domniile voastre o să le faceți baia de conștiință de care au nevoie.“
Cei care trăseseră foloase repezi din porunca lui Paul al V-lea fuseseră, desigur, vânătorii de fuste care umblau cât era ziulica de lungă după frumusețile Romei. Printre ei nu se găseau doar bandiți deșucheați, pungași în căutare de carne tânără și pietroasă sau condotieri aflați între două slujbe, ci și destui oameni cu obraz subțire și pungă bine garnisită din nobilimea romană. Dacă până atunci erau siliți să țină calea fetelor prin locuri îndoielnice, în locuri unde chiar și spadasinilor vestiți li se mai întâmpla să-și sfârșească viața în vârful unui pumnal, din ziua când Sfântul Părinte hotărâse slujba specială nu avuseseră decât să aștepte răbdător,
cu o cucernicie jucată anevoie, în față la Santa Maria in Traspontina și la Santa Caterina della Rota. Ieșirea târfelor din cele două așezăminte în piețele care se umpleau ca la un semn, pentru a se goli la loc în mai puțin de-un sfert de ceas, trimitea cu gândul mai degrabă la un târg de carne vie decât la spălarea conștiințelor, dar nimeni nu avusese curaj să-i mărturisească pontifului în ce fel îi fusese răstălmăcit gândul cucernic. Cu șezutul cufundat în pernele Sfântului Scaun, Paul al V- lea rămăsese încredințat că primenirea sufletelor începuse și că fetele din tractire aveau să se arate Romei sub o nouă înfățișare cât de curând.
Printre păcătoasele care îngenuncheau în fiecare duminică la Santa Maria in Traspontina erau zece douăsprezece tinere care aveau înţelegeri încurcate cu biserica. Pe de o parte, se întindeau cu oricine le zornăia o mână de galbeni. Pe de alta, își vedeau chipurile pe pereții sfintelor lăcașuri. Erau curvele pe care unii pictori le foloseau drept modele pentru zugrăvirea bisericilor din Roma. Drumul de la albeaţa feciorelnică a feţelor din fresce la freamătul lacom al fruntaşelor la școala vieții era lung, dar, dacă-ţi munceai mintea un stropşor, putea fi făcut. Fillide Melandroni era una dintre aceste tinere care veneau duminică de duminică pentru a li se face baia de conștiință. Vorbele i se păreau de tot râsul și nu pregeta să i-o spună oricui pleca urechea.
— Baia de conștiință înseamnă să scoți patul din odaie ca să nu te mai înșele femeia, rostea ea cu un licăr ghiduș în priviri. Sfântul Părinte, ție-l Dumnezeu în puteri, pare un om cumsecade, dar e mai nevinovat ca un copil în burta mamei. Auzi tu, baie de conștiință. Pentru o adunătură de curve. Să te crucești și mai multe nu. Gestul unei smerenii prefăcute însoțea aceste
cuvinte, înainte ca rostitoarea lor să plece la brațul unui muşteriu care se și visa mângâindu- i rotunjimile.
— Arțagul ăsta nu-ți șade bine, o mustrase cândva o prietenă. Nu se cade să vorbești așa.
Fillide se încruntase nedumerită.
— De ce, mă rog? E vorba de bani, până la urmă. Tăurașii ăștia care nu găsesc ce le trebuie acasă mă plătesc să le țin loc de nevastă. Iar pictorii mă plătesc fiindcă nu-i duce mintea. Decât să-și închipuie o sfântă sau mai știu eu ce, aleg să-mi dea bani ca să fiu sfânta lor pentru două săptămâni sau două luni. Nu mă duc eu să-i rog, vin ei la mine.
