— Când rupi o pâine din care ies aburi și e soare- afară, nu mai ai nevoie de nimic, murmură tânărul blond, cu părul prins în coadă. Așa trebuie să-nceapă dimineața, cu pâine caldă și soare.Și cu o șopârlă care se-ncălzește pe zid.
— Ți s-a suit vinul la cap, Nuccio. Mâine-poimâine o să-mi spui că viața e frumoasă lângă popi. Ce-ți veni cu șopârla?
Șchiopul cu mustața cât vrabia se ridică de la masa luminată pe sfert de razele soarelui, își frecă mâinile de un șorț slinos, mai mult din obișnuință decât fiindcă s-ar fi pregătit să facă un lucru anume, se duse la ușă și aruncă o privire afară. Nimic. Și nimeni. Țipenie. Nu era mare sfârâială să fii cârciumar în vremurile astea. Bătaie de cap pe degeaba. Altădată cârciuma era plină și mirosea a belșug, tipsiile cu mâncare se goleau cât ai clipi, se zguduiau pereții de cântece, scârțâiau paturile și nimeni nu închidea ochii până spre dimineață. La bucătărie
se găteau purcei de lapte, rațe, iepuri, potârnichi și fazani. Ceapa mărunțită aducea lacrimi în ochii bucătăreselor care nădușeau până în toiul nopții. Chefurile țineau până se goleau cămările și ospătărițele îi chemau pe meseni să vadă singuri că nu rămăsese nici un dumicat, nici o frunză de salată, nici un cartof, nici un strop de slănină prăjită, nici un fagure cu două albine prinse în ambra cleioasă a mierii, nici un fruct întreg sau tăiat felii. Butoaiele din pivniță erau pline cu vinuri legănate câteva zile în trăsuri și aduse dintre dealurile Toscanei. Acolo, în orășelele cărămizii ale republicii florentine, la Monteforalle și Panzano, la Castellina și San Miniato, la Radicondoli și Montalcino, toamnele însemnau zi după zi de dansuri sălbatice, în care femei asudate zdrobeau ciorchinii sub tălpi și trebuiau înlocuite din trei în trei ceasuri, nu atât de osteneală și nici de la arșiță, cât din cauza mirosului care le cotropea mințile și le amețea.
Numai că, de câțiva ani, lucrurile se schimbaseră. Având în Sfântul Scaun de la Palazzo del Quirinale un papă care trăia ferindu-se de viață, Roma începuse să nu-și mai arate pe față bucuria. Pe chipul ei, altă dată vesel, se așternuse un aer bolnăvicios. Crâşmele de la colțuri de stradă nu se mai umpleau ca înainte, când se întâmpla să-ți bei vinul de-a-n picioarelea, fiindcă nu mai era nici un scaun pe care să te poți așeza. Scamatorii din piețe se făcuseră nevăzuți. Hoții de buzunare se apucaseră să se fure între ei. Codanelor din tractire începuseră să li se tulbure ochii, să li se subțieze buzele, să li se stafidească obrajii și să li se fleșcăiască pulpele tot așteptând pe cineva care să rupă hainele de pe ele, să le supună trupurile și să le răscolească sufletele, cum se întâmpla odată. Până și grădinile păreau pustii în miezul zilei, nepăsătoare la
zumzetul bondarilor și la lumina soarelui. Acum, jupânul șchiop din Piazza Navona, care își des chisese cârciuma la o aruncătură de băț de Fontana dei Calderari, avea timp să se-așeze la masa fiecărui mușteriu care-i călca pragul, să-i asculte palavrele și să-l îmbie măcar cu două ouă cu ceapă, dacă mai mult nu-l lăsa punga. În ultimele luni, nici asta nu se întâmplase mai des de trei ori pe zi. Mare minune dacă n-oi începe să dau de mâncare pe datorie, își spunea cârciumarul îmbufnat. Mare minune dacă nu m-oi apuca să crestez răbojul.
— Șopârla trage la omul norocos ca musca la rahat, jupân Girolamo. Cine are așa ceva pe lângă casă e ferit de necazuri.
— Iar ai fost la nebuna aia azi- noapte? Vezi că ți-a mai băgat și altădată nerozii în cap. Ce Dumnezeu, Nuccio, dacă tot te duci în crailâc, măcar alege-ți o muiere cu mintea- ntreagă.
Blondul clătină din cap, parcă urmărit de un gând care nu-i dădea astâmpăr, și mai rupse o bucată din pâinea cu coajă neagră. Mestecă alene, fără să-i pese de căutătura îngrijorată a cârciumarului.
— E mai sănătoasă la cap decât mulți dintre noi, jupâne. Și oricum, cu șopârla are dreptate. Când îți mergea bine, număram zece-douășpe întinse la soare, de-aici până la fântână. Acum, nici una. Să nu-mi spui că-i potriveală. „Nebuna aia“ se numea Fillide Melandroni și, la
fel ca toată lumea destupată la minte din Roma, blestema ziua în care moartea lui Leon al XI- lea
cufundase orașul în mohoreală. Fillide se născuse la Siena și venea din acel soi de familie bună care te silea să faci lucruri rele. Înveșmântată nu doar în rochii stânjenitoare, ci și în reguli care nu puteau duce decât la ofilirea celui care le urma, fata se hotărâse într-o bună zi să nesocotească sfaturile și opreliștile părinților. Fiecare vorbă a lor fusese întâmpinată cu un râs zglobiu și disprețuitor. Fiecare încercare de-a o obișnui cu lumea nobilimii toscane sfârșise în neputință. Fillidei îi plăcea să se îmbrace frumos și să trăiască bine, dar asta doar dacă nu-i erau îngrădite mișcările. Nobili bogați? Marchizi cu punga plină și viconți cu moșii de necuprins în două zile călare? Ar fi înfulecat trei în fiecare dimineață, pe burta goală. Era însă nevoie de două lucruri: să nu fie din Siena, ci din Roma, și să nu-i afle în saloane pline de tablouri, catifele și candelabre, ci în paturi de tractir, unde mirosea a parfum prost și a animal în călduri.
