Unii i-au spus „pictorul nopţii eterne“, alţii au desluşit în el Anticristul picturii. Unii i-au admirat forţa creatoare, alţii i-au deplâns prăbuşirile. Iubit şi blamat, violent şi generos, niciodată împăcat cu sine sau cu lumea, Michelangelo Merisi, alias Caravaggio, îşi scrie romanul vieţii când cu pana, când cu pensula, când cu spada. În Roma începutului de secol XVII, printre cârciumari şi marchizi, prostituate şi cardinali, cartofori şi târgoveţi, Caravaggio răstoarnă canoanele şi dă foc prejudecăţilor. Modelele lui vin din bordeluri sau închisori, prietenii îl însoţesc în taifasuri stropite cu vin şi încăierări la colţ de stradă. Pierdut în voluptatea sfidării, gata oricând să contrazică şi să contrarieze, Caravaggio e un damnat cu mâini îngereşti, un păcătos răscolit de obsesii. Iar una dintre aceste obsesii îl vizitează tot mai des, sub forma unei vietăţi nocturne pe care, într-un ritual de exorcizare, artistul vrea s-o aştearnă pe pânză. Fluturele negrunu e o cronică a nelegiuirilor, ci un roman în culori tari despre glorie şi decădere, despre patimă şi îndoială, despre vină şi iubire.
„Fluturele negrueste romanul unei predestinări în care fiecare amănunt – copilăria chinuită, maestrul iubit, dar aflat într-o altă vârstă a picturii, amorul novelesc pentru o femeie pierdută, dar mai ales spectrul morţii-prietene, viziunea fluturelui negru în fiecare gest, vis, întâmplare – îşi are rolul său. Nu există scăpare din universul negru al lui Caravaggio – pare a ne spune povestitorul din alt timp –, nu există scăpare în afara scurtului moment în care, printr-un tertip (de ordinul creaţiei din nimic), artistul ne obligă să privim altfel figurile sale ambivalente, concupiscente sau suave, fructele sale pline de o sevă artificială, «cinele de taină» necanonice şi neconvenţionale.“ – SIMONA SORA
„Când scrie proză, Radu Paraschivescu e un fel de arteziană ficțională. Are o capacitate de autopunere în scenă năucitoare. Istoriile sunt ingenioase, arborescente, complicate. Au mereu nevoie de un challenge cultural, cât mai surprinzător cu putință, frizează reconstituirea istorică, biografia literară, dar nu se țin de gen, ci merg acolo unde-l duce pe autor plăcerea scrisului, slujită până la performanțe de nivel digital. Sunt aproape convinsă că ar scrie la fel de bine în orice manieră, pe orice subiect, oricât de încărcat cultural, istoric și textual, pentru că s-a născut cu o genă de iluzionist, pe care – înțelept și nemilos cu sine – și-o dresează prin literatură.“ – TANIA RADU
