„SEROTONINĂ”

Titlul celui mai recent roman al lui Michel Hoellebecq este inspirat și vandabil. Serotonina este o metaforă a lumii contemporane, în care fericirea se obține tot mai des pe cale artificială, prin dereglarea voită a simțurilor. În ajutorul indivizilor depresivi& anhedoniști vin pastilele fericirii iluzorii: antidepresivele. Romanul este istoria unui eșec individual, ecou al eșecului civilizației occidentale, vinovată de falimentul iubirii- singura forță care poate face existența suportabilă:

„Nimeni nu va mai fi fericit în Occident, mai gândea ea, niciodată, în zilele noastre se cuvine să privim fericirea ca pe o năzuință străveche, pur și simplu nu se mai întrunesc condiții istorice favorabile.” (Michel Houellebecq, „Serotonină”, Humanitas, 2019, p. 87)

„pricepusem, încă de pe-atunci, că lumea socială era o mașinărie de ucis iubirea.” (p. 147)

Florent-Claude Labroust, exponent al inadaptatului actual, se înscrie în paradigma nefericiților învinși, astenicii ratați ai minunatei lumi noi, pentru care nu există leac, nici salvare, numai paliative ineficiente și soluții provizorii. Personajul cu nume efeminat este un funcționar cinic surprins în punctul terminus al existenței sale, la patruzeci și șase de ani, când ratarea devine imposibil de negat. Prima tentativă de evaziune din cotidianul sufocant sau de transgresiune a limitelor poartă numele de Captorix -„pastila alba, ovală, divizibilă”, care le permite consumatorilor să simuleze normalitatea:

„Primele antidepresive cunoscute (Seroplex, Prozac) creșteau nivelul de serotonină din sânge inhibând receptorii neuronali 5-HT. Când a fost descoperit Capton D-L, la începutul anului 2017, avea să se deschidă drumul unei noi generații antidepresive, cu un mecanism de acțiune mai simplu, în ultimă instanță, fiindcă favoriza eliberarea prin exocitoză a serotoninei produse la nivelul mucoasei gastro-intestinale. Încă de la sfârșitul anului, Capton D-L a fost pus în vânzare sub numele Captorix. S-a dovedit imediat de o eficacitate surprinzătoare, îngăduindu-le pacienților să se integreze mai ușor în ritualurile majore ale unei existențe normale, desfășurată în sânul unei societăți ciilizate (toaletă personală, viață social redusă la bune relații de vecinătate, demersuri administrative simple), fără să favorizeze, spre deosebire de antidepresivele generației precedente, tendințele sinucigașe sau de automutilare.
Cele mai frecvente efecte secundare neplăcute constatate la Captorix erau grețurile, dispariția libidoului, impotența.
Nu suferisem niciodată de grețuri.” (p. 8)

Depresivul Florent-Claude este dispus să încheie un pact faustic cu propria conștiință, reiterând gestul filozofului Origene, cel care și-a extirpat organele pentru a se purifica de dorință. Personajul lui Hoellebecq renunță de bună voie la corp/sexualitate și îmbrățișează condiția ingrată a impotentului. Elementul declanșator al crizei existențiale este încărcat de semnificație. Florent-Claude descoperă dezgustat filmările orgiastice ale cărei actriță principală e chiar exotica sa concubină japoneză, de care se simțea oricum plictisit și exasperat. Michel Hoellebecq nu se limitează la descrierea scenelor de gang-bang. Înjosirea eroinei trebuie să fie completă. Scenele de coitum interspecial definitivează imaginea maculată a femeii venale și impure, aservită corpului, sexualității, redusă la animalitate.

Michel Hoellebecq e un fel de Philip Roth al francezilor, numai că aici sexualitatea nu e solară și întremătoare, nu e explozie vitalistă. Toate manifestările sexualității sunt, la Hoellebecq, expresie a mizerabilismului, a degringoladei morale, a degradării umanului, a disprețului față de corp. Intenția este, printre altele, aceea de șocare a burghezului. Hoellebecq se plasează într-o descendență aristocratică a celor care celebrează o sexualitate frustrată și nefericită, un „eros creștin nihilist” (Michel Onfray): Marchizul de Sade, Georges Bataille etc.

Dincolo de filonul încă productiv al mizerabilismului se întrezărește o posibilitate a fericirii, rezervată celor privilegiați: cei tineri, îndrăgostiți, neprihăniți. Pentru aceștia, dragostea poate fi un „program de nemurire”, o formă de eroism personal. Această șansă i se refuză însă deziluzionatului Florent-Claude, „masculul doborât”, mortul viu care înregistrează ultimele zvâcniri ale propriei vitalități. Mecanismul reinventării de sine prin recalibrarea sistemului de iluzii nu se mai activează în cazul acestui exemplar nefericit de homo sapiens înstrăinat în lumea tehnologiei dezumanizante, a realității virtuale și a globalizării. Romanul figurează un drum al penitenței, în care eroul își abandonează, pe rând, straturile iluziei/măștile sociale: virilitatea, sexualitatea, prietenia, iubirea, corpul. Abandonul devine răspunsul individului la aporiile existenței. Florent-Claude Labroust e un alt Stiller (al lui Max Frisch) care își respinge identitatea socială nu pentru a-și descoperi un eu mai autentic, ci pentru a-și revela nimicul, pentru a se dezintegra mai întâi social, apoi fizic, abandonându-se deplinei solitudini și „tristeții definitive”.

„Serotonină” nu are forța epică a „Particulelor elementare” sau a „Posibilității unei insule”. Acest epilog al individului muribund se vrea un epilog al Occidentului dezabuzat, anesteziat emoțional, un mediu impropriu și insalubru, în care iubirea este o reminiscență atavică (actul simbolic al sinuciderii părinților, anamneza propriilor relații eșuate). Mesajul cărții e profund moral. Omul a păcătuit, a nesocotit șansa la fericire, s-a lăsat atras în mrejele unei lumi alienante, la care trebuie să renunțe pentru a-și pregăti inevitabila desprindere:

„nici prietenia, nici compasiunea, nici psihologia, nici inteligența situațională nu sunt de vreun folos, oamenii își fabrică singuri mecanismul nefericirii personale, întorc cheița până la capăt și mecanismul continuă să meargă, ineluctabil, mai dând niște rateuri, manifestând câteva slăbiciuni atunci când mai apare vreo boală, dar continuă să ticăie până la capăt, până în ultima clipă.” (p. 189)

Nefericirea nu are leac. Nici compasiunea, nici cultura, nici crima nu pot schimba cursul ineluctabil al unei istorii personale, o mitologie a derizoriului și a decăderii. Contemplată în lumina crepusculară a sfârșitului, viața pare un cumul de șanse ratate și de posibilități irosite ale fericirii. Finalul romanului e poetic și trist:

„Cu toate astea, moartea învinge până la urmă, scutul molecular se fisurează, procesul de dezagregare își reia cursul: asta li se-ntâmplă fără îndoială mai repede celor care n-au făcut niciodată parte din lume, care n-au dorit niciodată să trăiască, să iubească sau să fie iubiți; celor care au știut mereu că viața nu le e la îndemână. Aceștia, și sunt în număr mare, nu au, cum se spune, după ce să le pară rău; nu sunt în această situație.
Aș fi putut să fac o femeie fericită. Mă rog, două; am spus care. Totul era limpede, nespus de limpede, încă de la început; dar n-am ținut seama de asta. Ne-am lăsat oare ispitiți de mirajul vieții individuale, al unei vieți deschise, cu infinite posibilități?” (p. 294-295)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *