Interviu LIANA ALEXANDRU: Despre Oamenii Dreptății

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Sunt faini ”oamenii dreptății”?

Sunt faini pentru că sunt tineri, știu meserie și sunt de bună-credință. Ei și-au dorit să înlăture acest clișeu, că omul legii e mai mult în slujba legii decât a oamenilor și s-au arătat public pentru ca noi să putem avea mai mare încredere în cei care împart dreptatea în România.

Cum i-ai găsit? Cum îi găsim?

‘Oamenii dreptății’ sunt într-un program numit Leaders for Justice, coordonat de Doru Toma de la Fundația Konrad Adenauer; programul selectează tineri profesioniști în Drept din România care au potențial de lideri și a ajuns deja la cea de a 10-a generație.  Unii sunt cunoscuți în breaslă, dar nu publicului larg, iar documentarul și-a propus să-i aducă în fața tuturor, ca să umanizeze o profesie spre care am ajuns să ne uităm din multe motive cu neîncredere. Asta m-a motivat și pe mine să sprijin proiectul; faptul că există oameni în sistem pe care te poți baza și e incorect să privești Justiția doar dinspre politicienii care mutilează legi sau încearcă să corupă magistrați.

 Sunt rari? Puțini? Tot mai singuri și izolați? Sau?

Izolați nu sunt, pentru că ei merg peste tot în țară și selectează oameni cu potențial din rândul noilor generații de profesioniști. Nu știu dacă sunt mulți raportat la numărul celor din breaslă, dar scopul lor e să fie reprezentativi pentru din ce în ce mai mulți, să susțină niște valori și să poarte niște mesaje în care să se regăsească atât profesioniștii din breaslă, indiferent de vârstă, cât și cetățenii care au de-a face cu justiția.

Cum nu sunt ei?

Nu sunt viciați de sistem. Sunt suficient de tineri, școliți și prin programe occidentale, încât să nu fi fost atinși de bolile din justiția românească. Nu sunt aroganți și nu sunt blazați. Deși au de-a face cu un sistem în care se schimbă regulile în timpul jocului prin ordonanțe de urgență, au suficientă energie încât să lupte și să-și transforme speranțele în adevăr.

Cum a fost cu filmul acesta? De ce? Pentru cine? 

În vreme ce la noi se irosesc resurse în talk-show-uri la care se uită din ce în ce mai puțini, Occidentul se îndreaptă spre jurnalismul de tip documentar, în care zone din proximitatea noastră, pe care le ignorăm sau le considerăm tabu, sunt descrise cu un firesc al narațiunii care cucerește un public tot mai numeros. De la documentare făcute de CNN despre diferențele culturale în viața intimă până la serialele Netflix despre planeta noastră,  materialele de presă încep să aibă o cu totul altă abordare. Mai aproape de om și de frământările globale. Filmul nostru e inspirat de un documentar făcut în Olanda cu judecători de acolo, menit să pună omul în centrul unei povești despre breaslă, cu sensibilitățile, vulnerabilitățile și subiectivismele sale. Profesioniștii români obișnuiau să vadă acest film în programele lor, iar judecătoarea Veronica Sîrbu din generația 2012 a acestui program a venit cu ideea de a face un documentar chiar cu magistrați de la noi.  Ei au intrat în legătură și cu mine, și cu Manifest Film pentru producție.

La filmări? Cum te-ai simțit? Cum te-au simțit?

Eu m-am simțit ca la televizor,  m-am documentat serios ca să îmi permit să fiu relaxată în interviuri, iar ei au fost mai degrabă intimidați de cameră, însă, extraordinar de profesioniști în răspunsuri.  Am înregistrat câteva ore bune, din care am făcut un montaj de aproape o oră de film. Am stat cu fiecare dintre ei într-un interviu de o jumătate de oră, uneori mai mult, acolo unde am simțit nevoia. Scopul meu a fost să-i deschid, să fiu mai blândă decât camera, care poate arăta amenințător pentru cineva care nu are acest exercițiu, și-atunci am folosit o tehnică ce mi-a format și stilul: am fost caldă, dar fermă, am pus cu blândețe întrebările mai dure care mi se păreau juste.

13 interlocutori ai avut pentru acest film documetar. E un număr de care fel? Norocos?

Ar fi putut fi mai mulți, dar resursele de timp au fost limitate. Am căutat maximum de efect cu minimum de cost, cei intervievați au venit voluntar la interviuri, s-au aruncat cu capul înainte pentru o cauză în care credeau și s-au lăsat provocați. Spațiul a fost donat pe timpul filmărilor de către cei de la Charity Boutique, Manifest Film și-a folosit aparatura și a dat pro-bono din timpul său de lucru. Toți cei implicați au dat ceva volunar ca să iasă proiectul. Deci, da, numărul 13, deși n-a fost gândit ca atare, s-a dovedit a fi cu noroc.

La premiera cu publicul a acestui documentar am vrut să întreb – dar am renunțat, bucuros că sunt atâția alți oameni care vor să intre în dialog cu ”oamenii dreptății” – dacă ne pot spune de unde și-au luat speranța, cum și-au construit speranța în vremuri – precum au fost și ultimii ani – în care găști de derbedei și de borfași politici s-au suit cu pcioarele pe justiție, pe statul de drept? Ai vreo idee? Cum fac? Cum au făcut? Ce ar fi fost de făcut? Întreb inclusiv pentru motivul că și în presă s-a simțit, cred, damful grobianismului politic…

Prin educația de tip voluntariat dacă mă întrebi pe mine. A face lucruri și dincolo de zona de câștig material, a urma cursuri în afara școlii, a-i învăța la rândul tău pe alții ce e valoros, a te înconjura de oameni în activități care nu implică un beneficiu financiar, astea toate formează o cultură care îți crește speranța. Binele tău e crescut prin binele celorlalți. În vreme ce politicienii acționează majoritatea pentru ei înșiși, profesioniștii care acționează și pentru comunitate au rădăcinile mai zdravene, iar în momente potrivnice se sprijină unii pe alții cu încredere. La politicienii noștri nu e încredere fără favoruri. Asta e diferența, zic eu.

A propos de ultimii ani: tu ai avut acest sentiment-că există cel puțin două Românii: una a ”oamenilor dreptății” și alta a oamenilor Nedreptății?

Am avut sentimentul că există oameni ai nedreptății care au vrut să-și ia România în posesie, să o facă tarlaua lor. Dar nu au reușit. Prin rezultatul referendumului, românii au arătat că-și vor înapoi justiția, iar deciziile care au urmat mi-au confirmat că nici oamenii dreptății din România nu vor să fie luați în posesie.

Fac ”oamenii dreptății” dreptate sau spun adevărul? Am în minte, când pun această întrebare, și formula faimoasă a unui mare scriitor – ”dreptatea nu se confundă întotdeauna cu adevărul”.

Un lucru trebuie să fie reținut de toată lumea după acest film, că adevărul judiciar nu e totuna cu adevărul faptic. Adevărul din realitate e foarte subiectiv, dar dreptatea trebuie să fie un echilibru la care ajungi în baza unor reguli. De aceea, în mitul antic zeița cu balanța umblă legată la ochi. Ca să nu ne compătimească, ci să dea o conduită exemplară pentru oricare dintre noi. Individual, fiecare ar avea adevărul lui, dar asta nu ne-ar putea ține împreună.  Justiția există ca să putem să trăim unii cu alții.

Cui vorbesc ”oamenii dreptății”? Și cum vorbesc?

Profesioniștii justiției vorbesc pentru ca justițiabilii să vină cu încredere într-un birou notarial, de procuror sau într-o sală de tribunal.  Eu cred, însă, că vorbesc și pentru cei din breasla lor, ca să încurajeze deschiderea, să înlăture sentimentul că justiția împarte dreptatea pe ascuns. Pe mine m-a impresionat contrastul între candoarea cu care povestesc despre ei ca oameni și profesionalismul cu care răspund la întrebările din domeniu.

Dar celor care insistă să facă Nedreptate, cum le vorbesc aceștia, cum e natural, firesc să li se vorbească?

Cu legea în mână, cu Constituția și cu princiiple europene la care te-ai raliat. Tu nu poți face parte din familia europeană, purtându-te ca un oligarh. Una din regulile de bun simț ale comunității din care faci parte e că nu schimbi regulile jocului peste noapte. Ori la noi s-a întâmplat asta și profesioniștii justiției, chiar magisrați pe care i-am intervievat, au luat atitudine, au vorbit în public și au ieșit când lucrurile au deraiat, la proteste.

Cine sunt ”Liderii pentru Justiție”, Liana? De unde vin ei? Ce au în spate, pe cine au în spate?

Vin de pe băncile facultăților de Drept din România, dar au și experiențe de cunoaștere a sistemelor din Vest, prin cursurile la care au participat sau proiectele de voluntariat. Au în spate familia europeană în valorile căreia cred și acte de curaj din Justiția românească ce ne-au dat multora dintre noi încrederea că se poate.

Ai avut sentimentul, când ai stat de vorba cu ”oamenii dreptății”, că stai față în față cu niște oamni care se opun unor teribile structuri mafiote? Că sunt, de fapt, oameni atât de puternici, dincolo de firescul lor, dincolo de zâmbetul lor? 

Nu toți au avut de-a face cu cazuri de corupție, unii sunt specializați pe laturi civile, comerciale, alții pe infracțiuni de drept comun. Am avut sentimentul că sunt oameni de încredere, că te poți baza pe profesionalismul și buna lor credință, indiferent cum ai de-a face cu sistemul. Iar cei care au pe mână dosare grele nu au lăsat să se întrevadă această greutate; au vorbit ca și cum ar lucra la speța oricărui cetățean. Și au fost chiar mai zâmbitori.

I-ai simțit timorați pe interlocutorii tăi?

Timorați nu, stânjeniți de lipsa lor de experiență în fața camerei, stângaci în unele încercări de a evita un răspuns direct, atunci când deontologia le impune o anume rezervă, și simpatici atunci când au recunoscut că și ei mai încalcă reguli.  Până la urmă, asta s-a și dorit, să fie ei înșiși, cu vulnerabilitățile lor.

Ce i-ai învăța să facă? Sau, să spun altfel, ce i-ai sfătui să facă?

Să reflecteze mai mult la curiozitățile previzibile care vin din afara breselei și să-și gândească abordări mai ferme la întrebările pe care lumea le are în general față de sistem. Mie stângăciile mi s-au părut simpatice, dar cei care nu văd ansamblul, care scot din context un răspuns, l-ar putea interpreta ca o ezitare. E și primul lor exercițiu de acest fel, l-au trecut extraordinar de bine, dar ca orice lucru necesar, cu cât e mai exersat, cu atât își atinge mai bine scopul.

Și ce să NU facă?

Să nu se supraexpună. Pentru că meseria lor nu e despre adevărul individual al cuiva, ci despre respectarea legilor în statul de drept, e nevoie de o discreție a expunerii personale.  Eu am încercat să păstrez asta, făcând în același timp posibilă umanizarea.

Când rătăcesc drumul oamenii dreptății?

Când pun în cale și interesul personal. Asta nu trebuie să existe. Ei servesc un interes public și adevărul individual al cuiva trebuie să rezulte doar din reguli, nu din stimularea unui interes personal. Dar eu am simțit că oamenii cu care am stat de vorbă sunt pe drumul drept.

De ce, pentru a face dreptate, nu e suficient să existe legi, instituții? De fapt, întrebarea directă: cât de importanți sunt oamenii?

Pentru că regulile nu pot acoperi în detaliu orice situație posibilă. Ele sintetizează posibilități infinite, iar omul dreptății trebuie să vadă ce situație cărei reguli i se potrivește. Uneori nuanțele pot fi neclare, iar aici intervine măiestria unui om care cu știința, profesionalismul și credința lui în bine trasează contururi și aduce echilibru.

 Care oameni? Ce fel de oameni? Ce fel de capital uman?

Aceștia sunt oamenii în care ne punem noi destinele când nu ajungem la un numitor comun. Ca să-i prețuim trebuie să vedem ansamblul. Cum vrem să trăim? Dacă modelul occidental, cu toate neajunsurile lui, e cel mai promițător, atunci trebuie să investim în acest capital uman. Eu asta am făcut ca jurnalist prin acest film, o investiție în oamenii din justiție despre care cred că mă ajută să rămân și să cresc în familia mea europeană.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *