Alte recurențe. De la consultări la pact

Încheind considerațiile recente referitoare la recurența termenului popor, cu sublinierea actualității caragialianului bobor, nu putem trece peste infatigabila repetare a două substantive, deloc întâmplătoare (repetiția adică în oralitatea politică de la noi) căci ele se leagă oarecum.

Dacă ninge, dacă plouă, dar mai ales dacă e buracă, un soi de ceață adică, au loc consultări; nu mă refer la consultarea populară, deși, cum vom observa, inițial presupunea dialogul cu cetățenii. Dar, cum consultările surdomute și implicit sterile sunt tot mai evidente și numeroase, un fel de ORL politic, nu poți să nu te întrebi ce-o fi cu ele (etimologic măcar)? Latinii care, bănuim că își cunoșteau limba ce-o vorbeau,  raportau verbul consultare (după consulere, supin consultum) – a consulta cu înțelesul de a cere o părere, a se SFĂTUI (NU a se Sfădi) cu cineva, a examina un izvor spre a se documenta – la substantivul consul, pe care îl defineau ca fiind „cel care se sfătuiește cu poporul și senatul”. Deci consultarea era un schimb de sfaturi și opinii, ca de la egal la egal. În română îl avem din franceză cu trimitere desigur la latină. Există însă un aspect esențial pe care nu îl putem ignora dacă vrem să înțelegem adevăratul sens al consultărilor: în Roma republicană erau întotdeauna doi consuli (consules), aleși concomitent pe un an de zile (o reminiscență azi în San Marino), aceștia fiind magistrații supremi ai Statului; erau doi cu puteri egale tocmai spre a nu exista tentația înfierbântării cerebrale date de puterea conducerii unice, ca să nu zicem de unul singur. Chiar și armata era condusă dual, astfel, dacă unul pleca „dincolo” de pe câmpul de luptă sau în timp de pace, celălalt continua fără să uite că nu fusese singur, primind titlul de consul sine collega. S-ar spune că azi echivalentul consulilor ar fi un singur ales, deși mai corect e să se împartă fosta colegialitate consulară în mod egal între președinție și parlament. În condițiile reale actuale însă consultarea nu poate fi decât dezechilibrată presupunând taclale cu și între clici în funcție de preferințe, urmate de interpretări care desigur includ Poporul.

Deci, concret avem fie dialogul surzilor, fie ceva între consultare și insultare (destul de echilibrată de data aceasta. Ca să nu fim malițioși doar cu politicul să adăugăm și o inepție academică specifică unei academii (nu de fotbal) care nu are nici un latinist printre membri; în DEX aflăm la consul: „(În Republica romană)titlul celor trei magistrați, aleși anual, care dețineau puterea supremă”.

Realitatea ne arată că totuși unele consultări duc la încheierea câte unui pact; desigur nu cu poporul. Iarăși preluat din franceză cu trimitere evident la latină din pactum – înțelegere, convenție juridică, pactul presupune, semantic și apoi faptic, solemnitate și seriozitate (depinzând, desigur, de părțile semnatare, dar și de memoria lor, după cum vom vedea), adică punerea în aplicare imediată și nesmintită, deci fără alte propuneri, a celor convenite.

În dreptul roman –  căci nu putem să nu ne raportăm la cel care a generat conceptul – pacta, pluralul lui pactum nu întâmplător neutru, „dau putere de lege contractului”, „trebuie respectate”, apoi „cele mai recente trebuie mai cu seamă respectate”; în fine „trebuie interpretate în raport cu felul cum  se vorbea atunci când au fost încheiate”. Am subliniat toate aceste amănunte spre a se vedea că accentul e pus pe semnatari mai mult și nu neapărat doar pe conținutul pactului, adică să știm cine ne sunt (p)actanții, cine cu cine a semnat???

Iar aceasta pentru că nu putem să nu ne ducem cu gândul la aspecte imunde specifice felului în care se vorbește azi, adică a pactiza cu dușmanul și, cotidian aproape,  a pactiza cu Diavolul (causa sui ca să și filosofăm…), în general sortit succesului acest din urmă pact fie și pentru că e în doi, iar Dracul se cam ține de cuvânt.

Nu putem uita spre pildă Pactul Ribbentrop – Molotov cu consecințele sale dezastruoase; iată de ce, fie pactul cum o fi,  e preferabil într-adevăr un Pact național pentru Educație sau unul pentru o Românie Educată, spre pildă și pentru că ambele și-au probat  nulitatea, fiind fără nici un efect până acum, nici măcar la nivelul latrinelor din școlile vicinale.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *