Gabriel Liiceanu: Caiet de ricoșat gânduri sau despre misterioasa circulație a ideilor de-a lungul timpului (fragment)

„Scriind paginile acestui jurnal de idei, nu m-am putut desprinde de imaginea «spiritului universal» ca activitate a unui uriaș creier al omenirii traversat fără încetare de ideile celor care, de-a lungul câtorva mii de ani, au gândit în beneficiul speciei noastre. Ramificațiile ideilor exprimate de fiecare dată altfel, adăpostite de acest mega-creier, reprezintă cultura lumii.

Urmărirea acestor zig zaguri și ricoșeuri mintale, fie că e vorba de recunoștință și ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remușcare, de invidie, ură și crimă, de ticăloșie, de cruzime, de iubirea care nu așteaptă nimic, mă rog, de toate temele pe care omenirea le macină la nesfârșit de două-trei milenii în filozofie și literatură, mi-a produs mari satisfacții, m-a făcut să mă simt bine citind și notând deopotrivă, m-a făcut să nu mă plictisesc niciodată.

Am ajuns în final să sper că paginile mele i-ar putea convinge și pe alții că splendoarea este la îndemână: nu trebuie decât să deschizi un volum de pe un raft și să te lași purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lăsat în scris aceste idei au devenit, fără să știe, prietenii mei, toți prietenii mei.“ – Gabriel Liiceanu

Cartea va fi lansată sâmbătă, 1 iunie, ora 13.45, la Salonul Internațional de Carte Bookfest 2019, în standul Editurii Humanitas.

Fragment

Când am început să scriu, în jurul vârstei de 20 de ani, mă gândeam numai la mine: important era să înțeleg eu ceea ce puneam pe hârtie. Treaba cititorului era să se descurce cum poate. Era vina lui dacă nu ajungea la gândul meu. Eram arogant și ceream ca „inteligența” mea să devină etalon pentru lectura oricui. De fapt, mă drogam cu sonoritatea propriilor cuvinte, mă lăsam târât de ele, întrezărind în încolăcirile lor imprevizibile promisiunea unui sens. Cel mai adesea nimeream alături de ceea ce voisem inițial să spun sau pur și simplu uitam de la ce pornisem. Mă rătăceam pe cărări a căror existență nici măcar n-o bănuisem.

***

Pentru că știința adecvării cuvântului la gând și toarcerea unui fir al gândirii se învață târziu – ele rămân o luptă continuă, în care cel ce scrie e urmărit mereu de senzația că a ratat căderea perpendiculară pe sens –, exprimarea are cel mai adesea tendința să alunece în vag, în aluzie sau în incomprehensibil. Aproape niciodată nu găsim cuvintele pentru a spune întocmai ceea ce trăim sau gândim. Suferim de neîndemânare verbală, ne scăldăm în vorbe care nu sunt în stare să decupeze, cu grația și precizia unui bisturiu, materia ideilor și a trăirilor noastre.

***

Cu vremea, văzând cât de ușor le este atâtor autori să îngroape ideile sub mormane de cuvinte, mi-am făcut din simplitate comandamentul suprem al scrisului. Acum, când scriu, simt peste umăr privirea cititorului care îmi cere socoteală: „Ești sigur că am să înțeleg ce-ai vrut să spui?”. Încet-încet, hăituit de această fantomă exigentă, am început să sper că am atins acel grad de simplitate care mă face accesibil oricui.

***

De câte ori, zile la rând, nu pot să scriu nimic (și asta îmi dă senzația că am încetat să exist, căci altceva nu știu să fac cu mine), îmi vine în minte notația lui Tolstoi referitoare la lipsa acelui „prisos de încordare a gândirii, care să ceară exprimare”. Acum, de pildă, am gândirea flască. Efortul de a te cățăra, de fiecare dată, pe propria ta inteligență, de a ajunge în vârful ei.

***

Am intrat în viața de „autor”, nemulțumit de aproape tot ce scriam. O anumită „jenă” la citirea propriilor pagini, odată tipărite, m-a urmărit de fiecare dată ca o umbră: umbra orgoliului nesatisfăcut, a suferinței de a vedea că nu pot să zbor, cu ajutorul cuvintelor, îndeajuns de sus pentru a simți cum mă învăluie fericirea.

Acum, în târziul vieții, lucrurile se răstoarnă: îmi cad ochii pe câte o pagină scrisă cine știe când și mă surprinde să văd că e bună. Nu-mi vine să cred – recapitulându-mi nesiguranțele – că eu sunt autorul ei. Dar poate că tocmai mânat ani la rând de biciul nemulțumirii, am ajuns la această împăcare târzie cu mine, cu scrisul meu.

***

Îmi place formula lui Matei C. „lectura mea ursuz-răuvoitoare”. Se referă la revenirea asupra cărților proprii. Nu există multe mărturii despre felul în care se văd scriitorii când își răsfoiesc, după ani de zile, paginile deja publicate. Când o faci, constați că fiecare carte are mirosul ei, vârsta ei, fiecare și-a lăsat altfel amprenta în tine, fiecare te-a chinuit în felul ei. Ani de zile mi-am redeschis cărțile la răstimpuri, speriat de ce voi găsi în ele. Pe fiecare mă grăbisem s-o uit la scurtă vreme după ce-i dădusem drumul în lume. M-am ferit din răsputeri să mă plac, să fiu încântat de mine, asistând de-atâtea ori la spectacolul grotesc al celor care așteaptă ca lumea să se oprească în loc după fiecare ispravă a lor. Am fugit de fiecare carte încheiată în direcția alteia noi, cu speranța că, de data asta, o să fie poate mai bine. Și teama care mă cuprindea, pe măsură ce scrisul meu devenea mai confesiv, că mă voi face de râs!

***

Mi-am părăduit o bună parte din viață pentru că n-am știut să descopăr decât târziu singurătatea. În apartamentul din Dr. Lister, în iubitul meu Cotroceni, la douăzeci și ceva de ani, când am început să scriu Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii, locuiam cu toți ai mei (părinți, soră și cumnat) și lucram noaptea, după ce ei se culcau, în sufragerioara de lângă bucătărie. Scriam ocrotit de respirația lor neauzită, de starea de somn a tribului. Aveam nevoie de cupola duhului casei, care-mi absorbea spaimele și neliniștile și-mi prelungea „protecția” dincolo de vârstele copilăriei și adolescenței. Scriam adăpostit, împachetat într-un cocon, și e limpede că spiritul meu nu fusese înțărcat, nu făcuse saltul în lume pentru a lua viața în piept pe cont propriu. De aceea nu eram bun decât să fac teorie, să bat câmpii speculativ, să scriu întortocheat și „inspirat” despre limită și moarte în plin analfabetism existențial. Scriam, turnat afectiv între ziduri protectoare și liber să gândesc, fără să fi plătit însă vreun tribut pentru dreptul de a pune pe hârtie propoziții despre granițele și răscrucile vieții. Carapacea mea venea din afară, ca o pavăză, nu crescuse dinăuntru. Depindeam. Eram imatur. Nu descoperisem singurătatea ca semn al maturității, locul acela bine ascuns din tine care nu se clatină în fața nici unei încercări.

***

Orice pagină publicată este, în fond, un dialog subiacent cu ridicolul la pândă. N-am avut niciodată, în imediat, trăirea celor care termină un manuscris cu gândul că au scris o capodoperă. M-am așezat, voit, la nivelul unei mediocrități subînțelese, tocmai din teama de a nu ajunge să cred într-un „mai mult” fără acoperire. Apoi, am îmbătrânit. Și privirea „ursuz-răuvoitoare” s-a îmblânzit. Poate că reacția „publicului” mi-a dat un brânci binevoitor către mine? Poate mi s-a părut, în câteva rânduri, că reușisem să montez o idee în cuvinte? Poate faptul că știam că acolo, în cuvintele menite să ajungă în lume și după care scormonisem în străfundul meu ca porcul mistreț după trufele ascunse adânc în pământ, nu mințisem niciodată? (Orice, dar numai acolo nu, în cuvintele scoase în lume să nu mint.) Sau poate, de cele mai multe ori, „vinovată” era senzația că „acolo” atinsesem o încordare a minții pe care nu puteam să o asociez cu mine și de care, recitind, nu mă mai simțeam în stare? De câte ori era bine, surprinzător de bine, de câte ori textul te ducea undeva, sus, într-o regiune care nu era a vieții și a gândurilor obișnuite, nu fusesem, desigur, eu. Mi-era greu să cred că eu scrisesem paginile acelea. Mă apropiam de propriul meu text ca și cum altul l-ar fi scris, un autor străin a cărui minte mă făcea, acum, să vibrez. Mă instruiam citindu-mă, după ce mai întâi mă instruisem scriind.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *