Interviu Monica Pillat: Imaginaţia speranţei este un dar nativ care se adânceşte prin educaţie

Acest interviu pleacă de la o emoționantă carte, cu un titlu foarte inspirat”Imaginația speranței. Poteci către Dumnezeu”. O carte în dialog”, realmente în dialog. Un volum care are, pe finalul său, următorul pasaj: din perspectivă creștină, adevăratul acasă se așteaptă la capătul unei înălțări, el presupune smulgerea din acel iluzoriu acasă de jos, acela al comodităților și inerțiilor noastre morale”.

Ce e imaginația speranței”? Unde se află această facultate?

„Imaginaţia speranţei” este titlul unei recente cãrţi-dialog[1] care consemneazã discuţiile pe teme din Evanghelie, pe care le-am purtatat cu domnul Vasile Bãnescu în cadrul emisiunilor din ciclul „Credinţa şi cultura azi” la Postul Trinitas Tv. Aceastã formulare mi-a fost inspiratã de un comentariu asupra Crãciunului, fãcut de Andrei Pleşu, din anii 90. El spunea atunci cã speranţa devine o virtute, când ea se asociazã puterii de a crede în imposibil. În cartea de faţã, sintagma apare în reflecţiile noastre asupra momentului în care Fecioara Maria primeşte de la înger vestea cã ea ÎL va naşte pe Mântuitorul lumii.

E acolo a priori sau ea trebuie să fie plantată, crescută, întreținută? E înnăscută sau făcută, cu alte cuvinte?

Imaginaţia speranţei este un dar nativ care se adânceşte prin educaţie. Fecioara Maria este o figurã emblematicã în acest sens. Avea har, adicã avea mintea  deschisã la fãgãduinţele cereşti ale imposibilului, iar sufletul ei nu era alterat de limitãri şi prejudecãţi. Totodatã fusese iniţiatã de timpuriu în religia Vechiului Testament şi credea în profeţiile care anunţau venirea lui Hristos.

Ce ajută această facultate? Și ce nu o ajută?

În Şcoala creştinismului, Kierkegaard spunea cã minunile şi învãţãturile lui Hristos au provocat „un scandal al raţiunii”, pentru cã El a propovãduit o credinţã fondatã pe imaginaţia binelui şi a speranţei. Vindecãrile miraculoase se petreceau prin conlucrarea Domnului cu minţile celor care credeau cã El îi putea tãmãdui. Nu se pomeneşte nicãieri în Noul Testament de oameni sceptici care sã se fi lecuit cu ajutorul îndoielii. Scormonirea tendenţioasã, în cãutare de explicaţii şi „dovezi ştiinţifice”, ignorã forţa iubirii altruiste.    

Ce este, din unghiul dumneavoastră de vedere, obligatoriu să existe în structura ei, a imaginației speranței?

Obligatorii sunt modelele: mai întâi modelul christic, deschizãtor de drumuri ale minţii care ne învaţã sã ne învingem egoismul şi comoditatea, pentru a ne dedica celorlalţi şi pentru a-i ajuta sã-şi redescopere originea divinã; apoi exemplul vestitorilor-martiri ai lui Iisus, care i-au rãspândit mesajul pretutindeni; cãrţile Sfinţilor Pãrinţi şi ai marilor gânditori; faptele fãuritorilor de bine, pilda celor care au supravieţuit ca prin minune celor mai cumplite adversitãţi, a celor care au învins boli incurabile, graţie credinţei întemeiate pe „imaginaţia speranţei”. Modelele sunt faruri în întuneric, sunt puncte de reper care nu te lasã sã te rãtãceşti în cele mai grele momente ale vieţii. Ele alcãtuiesc o hartã a cerului pentru cei plecaţi pe mare, ca sã mã exprim metaforic.

Cum se poate pierde?

De curând, vorbind despre distrugerile sufleteşti din închisorile comuniste, Horia -Roman Patapievici a apelat la metafora pânzei de pãianjen, ca sã explice cum s-a putut extermina  elita intelectualã a acestei naţii. Dacã rupi pânza pãianjenului, el a doua zi o poate reface întocmai; dacã o rupi a doua oarã, el o ţese din nou, mai încet, iar dacã o rupi şi a treia oarã, el va interioriza trauma şi nu va mai şti sã o facã la fel. Cu alte cuvinte, imaginaţia speranţei ar putea fi distrusã prin supunerea individului la traume continue. Au fost însã şi excepţii,

Cum se poate (re)câștiga?

Pânã la urmã vorbim despre credinţa în nevãzut, invocãm prezenţa „Marelui Absent”, uitând mereu cã El nu este undeva departe, în afara noastrã, ci Îl avem în noi ca sâmbure lãuntric. Sã ne aducem aminte de unde venim şi încotro ne ducem. Fãrã aceastã imaginaţie a speranţei suntem condamnaţi nu doar la pierdere şi deznãdejde ci şi la nimicnicie.

Există, oare, o școală a imaginației speranței? Mergi la ea, te pui și înveți…

Viaţa este o scarã pe care urcãm. Treptele nu sunt egale. Unele par imposibil de suit, şi totuşi, dacã avem lângã noi cãlãuze care sã ne întindã câte o mânã, ca sã ajungem mai sus, dacã avem la îndemânã câte o carte care sã ne înveţe cum sã depãşim obstacolul, dacã încercãrile ce ni se dau pe drum ne deschid mintea, ne putem pomeni pe neaşteptate chiar pe treapta unui înalt, de nevisat la început. Dar cea mai importantã în acest suiş este starea de veghe. Atunci când veghem, suntem la rândul nostru vegheaţi. E ca atunci când te rogi şi la un moment dat te umpli de linişte.

Cum se convertește imaginația speranței în scris? Sau cum se declină ea?

Scrisul este desfãşurarea imaginaţiei pe hârtie, pe ecranul laptopului sau al telefonului mobil. Este o facultate a minţii pânditã de primejdii: primejdia vanitãţii, primejdia disperãrii, primejdia instinctelor care bruiazã limpezimea gândului. Ea are însã un aliat puternic, la care dacã apeleazã, e salvatã: speranţa dãtãtoare şi fãcãtoare de bine. Eu cred cã scrisul trebuie sã fie altruist, sã vinã cu daruri bune înaintea cititorilor şi cu o ramurã de mãslin. Ramura de mãslin nu face aluzie la compromis. Sã ne aducem aminte cã, în unele icoane, îngerul îşi însoţeşte Buna Vestire cu acest însemn al împãcãrii pãmântului cu cerul.

Ce anume credeți că este mai prețioasă – imaginația spreranței în scris/în text sau imaginația speranței în viață, în ceea ce este simțit/trăit?

În ceea ce mã priveşte, nu aş putea face o diferenţã. Scrisul este o formã de manifestare a  imaginaţiei, care, în virtutea speranţei, te poate lua de jos, ca sã te ridice în locuri unde altfel nu ai putea ajunge. Aşa cum am mai mãrturisit, pentru mine scrisul este un mod de a mã ruga şi de a fi mai aproape de Dumnezeu. Cât despre trãirea pe viu a acestei dimensiuni, ea este desigur cu mult mai ardentã şi mai copleşitoare, deoarece ea vine din speranţa Domnului în creaţia Sa, în care sunt şi eu cuprinsã.

Este dificil să Îl puneți/punem pe Dumnezeu în textele (de literatură și nu numai) din secolul al 21-lea? Vreau să spun – e greu să faceți/să facem aceasta  după ce, în ultimele două secole, Dumnezeu a fost evacuat din ele (ȘI din ele) atât de des?

Cine Îl evacueazã pe Dumnezeu din viaţa, din gândirea, din lecturile şi din scrisul sãu se goleşte de sens şi se condamnã la neant. Credinţa te face puternic şi greu de manipulat, de aceea, cei care impun ateismul urmãresc slãbirea minţii şi pierderea punctelor de reper. Astfel ei urmãresc sã creeze o masã de manevrã pe care s-o conducã dupã plac. Am trãit destul în comunism, ca sã ştiu cum s-a procedat. Dar o asemenea impunere dã naştere totdeauna unei reacţii contrare, stimulând întoarcerea la credinţã.

Care e concretul imaginației speranței? Sau poate că ne ajută mai mult dacă la această subtemă a discuției introducem văzutul & nevăzutul (imaginației) speranței?

Imaginaţia speranţei te face sã percepi palpabilul ca pe un dar al nevãzutului.

Sunt timpuri sau, haideți să spunem și așa, regimuri politice mai prielnice pentru imaginația speranței? O dictatură, bunăoară, cum este – mai fecundă? mai puțin fecundă? – în relație cu imaginația speranței decât ar fi o democrație, gri”, cum spunea Adam Michnik cândva?

Desigur, regimurile totalitare, prin faptul cã tind sã controleze şi sã îngrãdeascã libertatea individualã, pot stimula imaginaţia speranţei care gãseşte supape în creaţie, în credinţã, în demersuri spirituale compensatorii. Dar sã nu uitãm cã imaginaţiei speranţei i se opune imaginaţia maleficã a torţionarilor, a delatorilor, a celor care manipuleazã şi trag sforile puterii discreţionare. Democraţia autenticã, prin încurajarea prosperitãţii economice şi sociale, dã naştere acelei stãri de bine şi de confort, bazatã pe competiţie şi pe dorinţa de câştig meritoriu. Nu cred însã cã laicizarea Occidentului se datoreazã în primul rând acestei normalitãţi, din punct de vedere material. Aş spune mai curând cã ororile ultimelor rãzboaie mondiale şi împãrţirea lumii în sfere de influenţã politicã au dus la rãsturnarea standardelor morale de altãdatã. Rãul incomensurabil pe care oamenii şi l-au fãcut şi continuã sã şi-l facã unii altora a clãtinat temeliile creştine ale Europei. Imaginaţiei speranţei i se opune în continuare imaginaţia prigonirii, a distrugerii şi a deznãdejdei. Aceastã imaginaţie negativã se instaleazã dupã aşa-zisa evacuare a Domnului din lume, evacuare care echivaleazã pânã la urmã cu sinuciderea. Rãul nu te face liber, ci te împinge în prãpastie.

Cum își imaginau speranța Ion Pillat, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica? Nu am ales, desigur, deloc la întâmplare aceste patru nume…

Aveau, într-adevãr, ca numitor comun, credinţa. Imaginaţia fiecãruia era iluminatã de nãdejdea cã binele pe care îl aşterneau în scris, ca şi cel pe care îl dãruiau celorlalţi, în viaţa de zi cu zi, era sortit sã rãmânã în memoria cunoscuţilor şi a urmaşilor ca model cãlãuzitor.

Se dă mai departe această imaginație a speranței? Ca la o ștafetă?

Sunt sigurã cã da. Ea este cea mai frumoasã moştenire la care ne putem gândi.

Două ultime întrebări. Prima: ce înseamnă a privi în jos și a privi în sus?

Privim în jos, ca sã ne ferim paşii de alunecare, de cãdere, de izbire. Cãutãm spre pãmânt, ca sã vedem ce rãsare din tot ce am semãnat, dar şi ca sã ne îngropãm morţii. Aprindem lumânãri la mormânt în speranţa Învierii. Privim în sus, spre cer, ca sã fim ocrotiţi din Înalt pânã la capãt.

A doua: ce este a parcurge cu sufletul” un text?

Dacã textul este, de pildã, Predica de pe munte, când îl citim cu sufletul, timpul dispare şi suntem deodatã chiar acolo, lângã El. Ne vom cutremura, cãci ce ne spune rãsare din imaginaţia divinã a iubirii.

 

[1] Monica Pillat, Vasile Bãnescu, Imaginaţia speranţei, Ed. Eikon, Bucureşti, 2018.

 

notă: acest interviu a fost publicat, în premieră, în numărul 4 /2019 al revistei RAMURI.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *