Interviu Alexandru Călinescu: Umbra răcoroasă și benefică a Franței – acum, din păcate, prea puțină

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Cum este umbra Franței pentru România? Deasă? Răcoritoare? Prea puțină?

În momentul de față, prea puțină. Franța a pierdut teren, și nu numai la noi. Vina este împărțită: noi suntem, ca atâția alții, fascinați de modelul american, Franța a înțeles că lupta este inegală iar acum încearcă să-și păstreze influența în unele țări africane, foste colonii. E suficient să vă uitați la programele de televiziune pe TV5 și France 24 (așadar, programele destinate străinătății) ca să vă convingeți.

De cînd durează această influență? Și care apreciați că sunt cele mai importante momente pentru România, mai ales în sens cultural?

Influența Franței a fost masivă și decisivă în secolul al XIX-lea și în prima jumătate a secolului XX. Limba română modernă s-a format și s-a consolidat grație pătrunderii limbii franceze. Mai multe momente culturale majore au fost determinate de modelul francez – pașoptismul, simbolismul, avangarda etc. Revistele literare din acele vremuri erau doldora de trimiteri la cărți franțuzești, citatele în franceză nici nu se mai traduceau în română (ceea ce astăzi este imposibil; de fapt, se petrece acum același lucru cu citatele în engleză). Gândiți-vă la Mihail Sebastian și Anton Holban, la E.Lovinescu și G.Ibrăileanu (dar aș putea înmulți exemplele): imersiunea lor în cultura franceză era profundă și permanentă.

Ce a determinat în bine la noi această – să îi spunem în continuare așa – ”umbră a Franței?

Eu cred că influența franceză a fost una stimulatoare. Sunt influențe care inhibă sau chiar te zdrobesc. Nu e cazul Franței. Și asta pentru că specifice spiritului francez sunt deschiderea, disponibilitatea, autoironia.

De când francofil? Și de ce? Când ați ajuns în zona de iradiere a ”umbrei” Franței?

Francofilia mea a fost cu siguranță, în bună parte, o moștenire genetică. Povestea e destul de complicată, o voi rezuma totuși pentru că ea trimite la niște realități sumbre ale României comuniste. Așadar, mama mea făcuse două facultăți: limbi clasice (latina și greaca) și franceza.Era asistentă la limbi clasice,  la Universitatea din Iași, când, în 1951, a fost dată afară. Din două motive: 1) nu era membru PCR și 2) s-au desființat secțiile de limbi străine. Pasiunea ei era însă franceza. Nu a putut-o preda la liceu, vreme de mai mulți ani, pentru că nu erau ore. Când situația s-a remediat, a avut catedră la un liceu foarte bun din Iasi (Liceul Internat „C.Negruzzi”) de unde, de altfel, a ieșit la pensie. Ea este cea care mi-a insuflat dragostea  pentru Franța, pentru literatura franceză. Visase, din adolescență și din studenție, să meargă la Paris. N-a reușit. A făcut o încercare la un moment dat dar Securitatea nu i-a dat avizul. A putut să vadă Parisul abia după 1990, când eu însumi eram acolo, predam la INALCO și am putut să o aduc în mai multe rânduri (deși tot era nevoie de invitație, de viză), când stătea de regulă câte o lună. Am fost fericit că puteam, cumva, să mă „revanșez” pentru sacrificiile pe care le făcuse pentru mine și pentru că îmi transmisese iubirea pentru Franța. Avea 70 de ani când a venit prima oară și vreau să vă spun că i-a uimit pe francezi cât de bine cunoștea Parisul. Îl cunoștea din cărți, evident…

Prima descoperire a Franței? Sau, mai degrabă, să folosesc pluralul – primele descoperiri franceze?

Au fost mai multe. Au fost filmele, au fost actorii – Jean Gabin, Gérard Philippe, Fernandel etc. Desigur, lecturile, dar ele au venit mai târziu pentru că în adolescență am trecut printr-o fază rusească – citeam  pătimaș Cehov, Gogol, Tolstoi. Înainte de aceasta au fost însă  lecturile din Dumas și Jules Verne, pe care le consider de o însemnătate excepțională. Da, să citești Contele de Monte-Cristo cere timp, dar ce plăcere fără egal… A mai fost și contactul cu publicațiile franțuzești, câte erau ele în acei ani, mama mea se abonase la Les Lettres françaises,  o publicație culturală controlată de comuniștii francezi dar  care oferea totuși informații despre ce se publica în Franța. Cam asta era, descopeream Franța „pe bucățele”, imaginea generală începea să se închege din fragmente.

Dar prima călătorie? Dacă ar fi să detaliați puțin…

Detaliez cu cea mai mare plăcere fiindcă sunt amintiri la care țin enorm. Era în vara anului 1966, trecem din anul IV în anul V (da, atunci facultatea dura cinci ani…) și am avut șansa unei burse de șase saptămâni la Paris, la Alliance française. În fapt, am avut bursa grație lectorului francez de la facultate (începuseră să vină, după 1962-63, lectori francezi, încă o fereastră spre o altă lume) Georges Wallet, care mă aprecia și m-a propus pentru bursă. Pe Georges Wallet nu l-am reîntâlnit, a murit între timp, am reîntâlnit-o însă acum câțiva ani pe soția lui, sensibil mai tânără și am evocat îmoreună Iașii anilor   ’60. Așadar, în iulie 1966 am ajuns la Paris, eram trei, o tînără asistentă de la Cluj, care a avut un destin tragic (a devenit alcoolică și s-a sinucis) și o doamnă (pardon: o tovarășă) din Ministerul Învățământului, de o vârstă destul de respectabilă și care nu avea ce să caute printre bursieri. Ne-a explicat că o trimisese ministerul în …documentare, să vadă în ce constau bursele, care sunt condițiile etc. Fapt este că, mulțumită respectivei doamne, al cărei soț era ministru adjunct la externe, am fost așteptați la Orly de o mașină a ambasadei și am făcut o primă, superbă plimbare prin centrul Parisului. Era într-o duminică și cum căminul unde urma să locuim (pe rue Guynemer, lângă Jardin de Luxembourg) se deschidea abia luni, am dormit o noapte la un hotel, se chema Hôtel de Londres, unde – surpriză ! – erau peste tot tablouri de pictorul ieșean Dan Hatmanu, care avusese un sejur mai lung și – ne-a explicat patroana hotelului – se simțise foarte bine și dorise să-și manifeste recunoștința prin tablouri. În acea duminică, spre seară, am ieșit la plimbare prin cartier. Străzile erau practic pustii, luam contact cu Parisul plimbându-mă într-un cartier burghez (Avenue Bosquet, Avenue de la Bourdonnais), cu clădiri în „pierre de taille”, ce să vă spun, mă scuturam ca să mă conving că nu visez. La 20 de ani, la Paris ! Astăzi pare o banalitate dar atunci… M-am plimbat în acele șase săptămâni ( nu cât aș fi vrut, trebuia să merg la cursuri), am fost la teatru (atunci am văzut spectacolul mitic de la Huchette, cu Cântăreața cheală și Lecția), am cumpărat cărți – bursa era destul de confortabilă, plus că, tot grație doamnei ministru-adjunct, ni se dăduseră – minune ! – și ceva franci la București, doamnei mai mulți, nouă mai puțin dar tot era ceva. A fost și o excursie la castelele de pe valea Loarei, și una la Mont Saint-Michel cu un cuplu de francezi ce mi-au devenit buni prieteni. Bineînțeles că mă gândeam că voi reveni deseori în Franța, că îmi voi da – de ce nu ? – doctoratul la Paris, multe păreau posibile în anul de grație 1966. Din păcate, n-a fost așa. Dar asta e o altă poveste. Aș dori totuși să evoc rapid cel de al doilea sejur parizian al meu. Am avut, în decembrie 1971- ianuarie 1972 o bursa de două luni, acordată tot printr-un soi de miracol. De acest sejur se leagă niște experiențe intelectuale fundamentale. Atunci l-am cunoscut pe Tzvetan Todorov, am fost la câteva seminarii ale lui Roland Barthes, la câteva cursuri ale lui Jean-Pierre Richard (timpul era scut, plus ca a fost și vacanța de Crăciun), am asistat la colocvii unde erau prezenți Jean Rousset, Gérard Genette, Gilles Deleuze, Serge Doubrovsky etc. Acest sejur a avut asupra mea un impact puternic și cu efecte de durată. Iată, v-am vorbit de singurele burse de studiu de care am beneficiat înainte de 1989…

Reformulez, din alt unghi, tematica întrebării de mai sus: ce v-a determinat să vă legați de Franța și nu de Germania, de Anglia? De Rusia nici nu întreb…

De Rusia puteți să întrebați și cred că am și răspuns, menționând numele unor mari scriitori. E drept, deși am făcut mulți ani rusa în școală (mi-e rușine să mărturisesc câți), limba rusă nu s-a lipit absolut deloc de mine. Nu sunt, cum știe toată lumea, un caz izolat, era un gest reflex de refuz. Cu engleza lucrurile sunt mai complicate. Engleza a fost a doua limbă pe care am făcut-o în liceu (prima era rusa, franceza am învățat-o cu mama mea) dar am avut, din păcate, un profesor foarte slab. Mă bătea totuși gândul, la un moment dat , să fac engleza la facultate dar, când am terminat liceul, secția de engleză nu se reînființase. S-a reînfințat în anul următor dar eu eram deja student la franceză. Ca să vedeți cum lucrează soarta…

Cum venea Franța către dumneavoastră înainte de 1989? Care era farmecul acelui ”comerț” sufletesc și cultural cu Franța?

Ei, lucrurile au căpătat un anume sens după ce, în 1968, am intrat asistent la catedra de franceză a Universității ieșene, unde mi-am desfășurat întreaga carieră. Relația mea cu Franța a devenit una „profesională”.  Dar, pe de altă parte, încercam să mă impregnez cât mai profund de „atmosfera” franceză, pe care o „reconstituiam” cum puteam, în condițiile pe care le știți. Prin 1964, și în anii imediat următori, găseai la chioșc ziare și reviste franțuzești. Ele au dispărut treptat dar am reușit, practic până prin 1988, să citesc „Le Monde”. Veneau 2 exemplare din „Le Monde” la Iași (pe urmă a venit unul singur) care mergeau la … județeana de partid. Aveam o cunoștință la poștă, un om foarte cumsecade, care ne punea deoparte – mie și unui prieten – exemplarele (veneau mai multe deodată, uneori chiar numerele pe o săptămână întreagă), le citeam în ritm alert și le înapoiam domnului respectiv. Erau apoi lectorii francezi de la catedră, cu unii am avut relații amicale foarte strânse, mai ales cu cei care, în siniștrii ani  ’80, au dorit să ne ajute, ne aduceau cărți, reviste sau transmiteau la Paris texte ori mesaje. Și chiar au facilitat venirea unor ziariști francezi și belgieni, care au luat interviuri dizidenților (la Iași lui Dan Petrescu și Liviu Cangeopol) sau realizau, în condiții de mare risc, reportaje pentru televiziune. Da, am trăit tot felul de aventuri … Că aceste relații au intrat în vizorul Securității era inevitabil. Am vorbit într-un rând, dragă domnule Pătrășconiu, despre aceste lucruri și nu mai revin. Ca să rezum: am fost conectat la realitățile franzuzești și asta era, dacă vreți, și o formă de supraviețuire.

În anii comunismului, credeți că au fost anumite zone privilegiate în România unde spiritul bun al Franței bătea mai bine?

La facultate, zic eu, a fost un spațiu privilegiat, sau măcar „protejat”. Aveam un curs de literatură, un curs de poetică, făceam seminarii de analiză literară, n-aveam constrângeri ideologice, nu era nici o legătură între Proust și politica PCR. Sigur, existau alte servituți, alte presiuni dar în sala de curs, în ce mă privește, ele nu aveau ce căuta. Să nu uităm apoi că s-a tradus mult, și s-au tradus cărți bune, că revistele literare consemnau aceste traduceri, erau așadar zone care scăpau, poate nu total, dar scăpau în bună parte de controlul ideologic. Nu era simplu dar s-a putut. Din fericire.

Și apoi, după 1989, când este mult mai multă libertate, cum venea Franța la dvs?

O, au fost momente extraordinare în primele luni din 1990, am reușit, de exemplu, împreună cu studenții, să lansăm proiectul unui Institut francez la Iași, proiect care s-a realizat, și nu numai la Iași. Era o fervoare nemaipomenită, Franța era pe primul loc și cred că atunci birocrația franceză a comis niște greșeli, n-a profitat de situație  ca să se impună în și mai mare măsură în plan cultural. În plan personal, am trăit o schimbare radicală. Mi-am putut împlini în sfârșit visul, am ajuns la Paris în noiembrie 1991 și am predat șase ani la INALCO. O perioadă extraordinară din viața mea.

Ce anume credeți că dă Franța și numai Franța? Ce v-a dat dvs Franța și numai ea v-a putut oferi așa ceva?

Franța ne dă farmecul unei limbi care îmbină claritatea cu eleganța, o limbă care poate fi riguroasă și precisă dar și plină de subtilități, o limbă de o muzicalitate excepțională, o limbă, în fine, care permite cele mai neașteptate și mai spectaculoase jocuri verbale. Să nu uităm că franceza a fost multă vreme limba diplomației, limba saloanelor, limba schimburilor epistolare. Franța a fost apoi un model de civilizație, chiar dacă aceasta a cunoscut destule convulsiuni. Franța mai înseamnă pentru mine vivacitatea spiritului, non-conformismul, arta conversației. Și dați-mi voie să mă amăgesc cu gândul că doar Franța îmi putea oferi toate astea.

Acum, în secolul 21, e prea multă Franța sau prea puțină în România? Întreb inclusiv în sensul celor nevăzute, cum ar spune Horia-Roman Patapievici?

Prea puțină. O spun cu mare tristețe. Până și francofonia românilor a ajuns să fie un mit.

Aveți o Franța ideală? Altfel spus: care e profilul Franței din visurile dumneavoastră?

Se știe prea bine că ne idealizăm marile iubiri… Multă vreme, Franța a fost pentru mine antiteza perfectă a României comuniste. E ușor de ghicit din ce motive: era țara libertății, a drepturilor individului, a bunăstării. Și să știți că, în acei ani, eu aveam visuri recurente care se învârteau în jurul unui fir narativ foarte simplu: visam că urma să plec în Franța dar că nu reușeam fie pentru că nu aveam actele trebuitoare, fie pentru că pierdeam avionul sau trenul etc. Erau visuri care, vai, reflectau triste realități și dureri autentice.

Față de o asemenea proiecție ideală, unde plasați Franța la zi, cea pe care o cunoașteți acum?

Ca să continui în tonul răspunsului precedent: n-ai cum să te dezici de marile iubiri… Evident că acum, după lungul sejur la Paris, după numeroasele călătorii pe care le-am făcut în Franța în ultimii 29 de ani, pasiunea s-a mai domolit, a crescut totodată doza de luciditate și de spirit critic. Asta nu înseamnă că nu regăsesc în fiecare an Parisul cu aceeași fervoare, că nu mă plimb în locuri unde am fost probabil de sute de ori cu aceeași încîntare. Știți unde merg mai întâi (a ajuns un fel de ritual) în fiecare vară, când sunt – de regulă pentru o lună – la Paris ? Ei bine, primul drum îl fac în Place Dauphine. De ce ? O să scriu sper, într-o zi, un text pe această temă. Doar câteva precizări deocamdată: e un spațiu protejat, o oază de liniște în plin centru (zgomotos) al Parisului, cu o istorie pasionantă, cu câteva clădiri vechi superbe, cu bănci în mijloc unde te poți odihni la umbra unui copac, un spațiu înalt stimulator al reveriei. Găsiți alte răspunsuri în André Breton și Octavio Paz, mari scriitori care au celebrat Place Dauphine..

S-a schimbat Franța sau v-ați schimbat dumneavoastră?

Și una, și alta. Când am ajuns la Paris în 1990, după o lungă, foarte lungă perioadă când doar mă visam la Paris, m-au frapat schimbările pe care le cunoscuse orașul. Nu mă refer numai la construcții, la diferite amenajări citadine, ci și la  – cum să spun – compoziția țesutului urban. Se schimbase și spectacolul străzii. Bun, după o vreme m-am obișnuit și diferențele nu mi s-au mai părut atât de pregnante dar era limpede că se petrecuseră între timp niște mutații. Sigur că m-am schimbat și eu dar plusul  de maturitate nu mi-a alterat capacitatea de a mă bucura și a mă entuziasma.

Și ultima întrebare: ce a făcut Franța pentru dumneavoastră, domnule Călinescu? Dar dumneavoastră pentru Franța?

Franța a făcut pentru mine enorm. Îi datorez traseul meu profesional și îi datorez multe din împlinirile mele existențiale. Ce am făcut pentru Franța ? În primul rând, să transmit studenților mei dragostea mea pentru Franța și pentru literatura franceză. Și nu numai asta.  Să știți că francezii au fost sensibili la eforturile mele și le-au apreciat.  E, pentru mine, un motiv de mare satisfacție.

 

Notă: acest interviu a fost publicat și în revista ”Viața Românească”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *