Pe culmile…

prostiei, ale parșivității stipendiate, ale jurnalismului, ale nostalgiei comuniste  după prietenia între popoare,  sau ale celor patru  într-o armonioasă quadratură ??? e  întrebarea născută recent, fără malițiozitate ci efectiv (aproape) neutru, ascultând emisiunea cotidiană a unui post de radio cu acoperire na- și internațională grație internetului; în dorința de a-i face pe ascultători să se creadă zilnic atoateștiutori, realizatorul a pus o întrebare stupefiantă pentru un om cât de cât serios și cu simțul realității (și al istoriei recente, după cum vom vedea): care credem noi românii că este adevăratul prieten al poporului nostru? (adică țara și implicit poporul prieten). În principiu, dificil de răspuns pe loc mai ales că străbunii noștri ne-au avertizat pe cale folclorică asupra dușmăniilor care ne-au amenințat  dintotdeauna Maica Țară, după cum urmează: „Maică mulți te-au dușmănit/ Că ești neam blagoslovit”.

Evident, în naivitatea lor justificată, mulți cred că prietene ne sunt țările în care au găsit ei de lucru (pentru că au nevoie de ei), trebuind să-și părăsească Țara, gest la care contribuie din plin mai ales în cazul celor cu studii superioare, propaganda mediatică, nu o dată sfruntată.

În fapt, răspunsul cel mai corect la întrebarea „cine credeți că ne este cel mai bun prieten?”, ar fi fost „cine are interesul”. Ca atare, trecând la lucruri serioase, să specificăm în primul rând că nimănui nu-i pasă ce crede cetățeanul, elector sau nu, despre relațiile dintre țări și asta pentru că ele, relațiile adică, sunt politice; reiterez pentru a nu știu câta oară adevărul maiorescian: „în politică nu există prieteni, doar amici politici”.

Din nou etimologia e cea care ne luminează; slavul prieten are într-adevăr și  o încărcătură sentimentală; poți fi prieten la cataramă cu cineva, dar nu amic la același accesoriu. Iar asta pentru că neologismul ne conduce la realitatea obiectivă; amicus  clarifică relațiile fără sentimentalisme, ceea ce nu înseamnă că romanii nu cunoșteau prietenia, dar o supuneau tăriei de caracter și interesului general declarat, iar  nu efuziunilor animale, adică ale lui anima.

            Exista  chiar titlul de amicus populi Romani, prieten al poporului roman, conferit de Senat, devenit la un moment dat în cazul unui aliat de circumstanță amicissimus populo Romano, adică superlativul prea prieten poporului roman. Dar asta nu însemna în nici un caz înfrățirea între popoare, hora unirii cu atât mai puțin, ci o relație rentabilă pentru cel puternic, Imperiu adică, dar și cu urmări benefice pentru cel mic dacă își respecta angajamentele asumate. Interesul personal nu era exclus. Dimpotrivă, cum spune Cicero într-un proces celebru pe care evident l-a câștigat, avem nevoie de acel amicissimus hominum nostrorum, cel prea prieten al oamenilor noștri (fiecare știe cine sunt aceia…). Sunt și situații în care avem nevoie de amicus veritatis, prietenul adevărului, mai ales dacă adevărul e al nostru.

Cât valorează prietenia, amiciția în plan social, ne-o relevă și expresia amicus regi, adică prieten regelui (cu dativul și nu întâmplător), căci nu poți fi cu adevărat prieten al regelui, ar fi prea sincer și prea aproape. Iată de ce, rămânând în perimetrul interogației inițiale, dar lăsând la o parte inepția conținutului, îl voi cita pe Horatius cu frumoasa și subtila sintagmă amica luto sus, adică scroafa prietenă noroiului.

            Ușor de observat că întrebarea  radiodifuzată  conține în fapt și o efuziune cu nostalgii comuniste: adică prietenia între popoare, într-o primă fază, urmată apoi  de înfrățirea între popoare. În perioada prerevoluționară, poporul nostru avea o multitudine de prieteni, ceea ce înseamnă că și atunci ar fi fost greu de răspuns care era adevăratul, mai ales că unii erau necunoscuți; ca exemplu plin de însuflețire (mai puțin de minte) citez dorința „Trăiască prietenia dintre popoarele român și centrafrican”, urmată de scandarea „Ceaușescu – Bokassa”. În aceeași direcție se situa și prietenia româno – srylankeză dar și multe altele la fel de exotice. Privită azi cu obiectivitate, ceva mai dificilă pare să fi fost (cert ar fi) înfrățirea între popoare; dacă poporul frate chinez pune probleme genetice, adică frăția, oricum nerelevante azi pentru gigantul mondial, nu aceeași indiferență poate fi afișată în privința frăției româno – maghiare; istoria neputând fi fraternă,  sintagma „poporul frate maghiar” a început să dispară din discursul amical oficial deja în ultimii ani ai frăției comuniste consfințind – o ca vitregă.

Menționez și „poporul frate iugoslav”, o aberație în primul rând pentru că poporul era sârb cu diverse ramificații și nu tocmai prieten întotdeauna, fie și dacă ne amintim că trupele de ocupație sârbești au părăsit Timișoara în 1919, anul devenit al Marii Uniri pentru bănățeni și nu 1918. Mă refer la abjecția mișcării  politice,  nu la faptul că eu cetățean român de Banat nu am nimic cu sârbii, ungurii, germanii, evreii (dimpotrivă) „și alte naționalități” și nu minorități cum disjunctiv li se spune în marea democrație europeană. Aberația „poporul frate sovietic” e similară celei precedente dar cu efecte mai curând veterotestamentare, cainabelice adică.

Și, ca să nu o mai lungesc inutil, precum Poetul „mă întorc de unde am plecat”, adică la întrebarea despre adevăratul prieten al poporului român; nu știu care e pentru că nu cred să existe o asemenea entitate dar, pentru complexitate, propun în viitorul apropiat o emisiune de tipul „care credeți că este fratele adevărat al poporului român???”

Se profilează o frăție româno – israeliană cu o naștere forcepsată dar incontestabilă: suntem și unii și alții copiii Dumnezeului veterotestamentar deci, volens nolens suntem frați, prietenia fiind cumva depășită.

Deocamdată citez din deja menționatul cu altă ocazie TRATAT DESPRE MINCIUNI al distinsului Conrad Zahn (începutul secolului XVII), despre prietenie (amicitia) și minciună în general, deci posibil și între popoare:

„Prietenul  minte cu ușurință în favoarea prietenului.

Prietenii mint când se prefac.

Prietenii mint când încetează să se gândească la noi.

Prietenii mint în cea mai mare  măsură când suntem în situații nenorocite.”

Existând riscul cioranian al ajungerii pe culmile disperării, poate că ar fi preferabil  ca mediatic să fim prostiți mai puțin, chiar dacă e faza a doua și obligatorie probabil a revolutului „ați mințit poporu cu televizoru”. Desigur depinde de preferințe…

 

 

 

Un comentariu

  1. Rusu Mina-Maria says:

    Se profilează o frăție româno – israeliană cu o naștere forcepsată dar incontestabilă: suntem și unii și alții copiii Dumnezeului veterotestamentar deci, volens nolens suntem frați, prietenia fiind cumva depășită.

    Riscand, de dragul argumentarii unei decizii inca nenascute integral (!), poate fi oare o prietenie „genetica” sau o nastere/ re-nastere mistica, in privinta profilatei fratietati ad acta?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *