Afurisitele

În curtea din spate, cea plină de colb, bunicul cioplea lemne ca să facă scaune. Când mă așezam pe ele mă cuprindea o stare de liniște cum nu mai întâlnisem în alte locuri. Scaunele, joase și simple, erau lăsate în ploaia de vară până se făceau gri. Uneori, după ce se uscau, pisicile se suiau pe ele și adormeau ducându-le cu ele în lumea viselor. Se spune că zgâtiile de feline găsesc locurile cele mai bune dintr-o gospodărie. Când erau gata scaunele, bunica le aranja lângă gard la umbra rară a unui liliac, nici la soare nici la umbră, așa zicea ea că e mai bine, să nu le vadă afurisitele de pisici. Apoi se întorcea la treburile ei în mica bucătărie de vară. Pomenea des numele afurisitele, dar noi, nepoții, nu știam la ce se referea, pentru că lăsa totul în coadă de pește. Iar nouă peștele ne plăcea enorm. Mâțelor la fel. În mica noastră lume, între patru garduri înalte și deplin stăpâni pe curtea bunicilor, scaunele erau și jucării și cu ele construiam ce doream. Curtea mare cu aer boieresc, din târgul de provincie, era plină de vegetație suavă și avea flori multicolore și stupi. Bunicul era și apicultor. Uneori glumeam că face scăunele pentru albine, atât de mici erau bijuteriile din lemn.

Valentin, nepotul unor vecini, venea să-și petreacă vacanțele în lunca apelor tulburi și mișcătoare ca niște sânziene ale verilor calde și capricioase. Valentin ajunsese un băietan pe cinste, era cu câțiva ani mai mare decât mine, avea brațe puternice, făcea sport, se lăuda că devenise un boxeur adevărat. Pronunța cu un accent ușor franțuzit, nu știu de unde-l prinsese, dar i se potrivea, îl învăluia ca o haină de mătase. Îmi plăcea de el, îi admiram spatele lat și aproape că-mi frângeam gâtul uitându-mă cât era de înalt. Nu prea se mai juca cu noi, venea în vacanțe din ce în ce mai scurte la bunicii săi, acum era om important și oricum cei optsprezece ani ai lui mă timorau. Eu la paișpe mai avem de tras, cum s-ar zice. Într-o zi, înainte să dispară pentru o lungă perioadă din viața mea, Valentin a intrat în curtea bunicilor mei și a vorbit ceva cu bunicul, la un moment dat i-a șoptit la ureche. Sigur a fost ceva serios, pentru că imediat am fost chemați toți nepoții să venim în mijlocul curții și să stăm drepți. Faptul că trebuia să stau și eu smirnă nu-mi convenea deloc, mai ales că Valentin era încă acolo. Mi-era rușine de-mi venea să intru în pământ și pământul era afânat și îmi era teamă că o să mă afund de tot. Mă gândeam cum să fac și să mă transform într-o apă limpede și curgătoare și să dispar ca o nevăstuică prin vintrele țărânei ca să mă unesc cu lacul de la marginea localității, să fiu și eu o afurisită. Îmi mai doream în mintea mea să curm drumul lui și să-l privesc în ochi apoi să dispar. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat. Valentin și-a luat rămas bun de la bunicul meu, am observat cu coada ochiului cum a săltat de jos un rucsac plin și cum a ieșit apoi pe poartă. Noi frații rămăsesem ca proștii proțăpiți în mijlocul curții ca un mic regiment de gardă care dă onorul cuiva invizibil. Undeva înspre fundul curții două pisici se băteau și miorlăiau așa de tare în timp ce se curtau una pe cealaltă încât bunicul s-a întors și le-a strigat să facă liniște, probabil că deranjau albinele. Ne-a făcut apoi și nouă semn să ne împrăștiem la joacă și s-a apucat de lucrat un scăunel. Nedumerirea mea a fost mai mare, frații mei o zbughiseră fericiți că au scăpat de cine știe ce corvoadă, dar eu am rămas cu pași mici în urmă. Voiam să știu de ce venise Valentin la noi și de ce am fost chemați în grabă. Bunicul se concentra la ce avea el de făcut și nu mi-a răspuns. S-a uitat la mine cu o privire senină și apoi a coborât ochii spre lemne. Ah, iar afurisitele astea, s-au auzit țipetele bunicii în timp ce vălurile serii se așterneau peste curtea noastră și împăcau toate viețuitoarele, așa cum apa leagă făina, sarea, zahărul, uleiul și drojdia pentru a le transforma în aluat de pâine. Am plecat spre casă cu gândurile aiurea, mă simțeam și eu ca o chiflă rotunjoară și rumenă aproape gata să iasă din cuptor. Aveam la ce mă gândi.

Ziua următoare am găsit în mijlocul curții un morman de scăunele lucrate îngrijit. Bunica le ștergea cu o cârpă curată în timp ce bunicul pregătea un vas cu ulei și altul cu ceară de albine topită. Stiva de scaune, pe măsură ce erau lustruite, trecea dintr-o parte a curții în alta, înspre gardul de lângă liliac ca o mică armată nedisciplinată. Mirosul de ceară îmi amintea de Valentin și de cererea lui secretă făcută la urechea bunicului. Mi-era ciudă că nu reușisem să aflu ce îi spusese și mai ales nu mă puteam împăca cu gândul că stătusem ca un cal de vânzare într-un târg de la țară. Măcar de-ar fi venit la mine să se uite la dinții mei, sau să mă întrebe ceva. Valentin m-a ignorat. Cred că la un moment dat m-a privit cu coada ochiului dar nici de asta nu sunt sigură pentru că exact în clipa aia bunica s-a pus pe strigat afurisitele și chestia asta m-a tulburat nespus. În câteva zile stiva de scaune a dispărut, a venit la poarta noastră o mașină condusă de bunicul lui Valentin și le-a luat. Nicio vorbă, nicio explicație.

Valentin a ajuns un mare boxeur la categoria grea. Câștigase multe medalii. Într-o zi, la puțin timp după ce împlinisem optsprezece ani, m-am dus la bunici să stau cu ei câteva zile înainte să plec la studii într-un oraș îndepărtat, dintr-o altă țară acolo unde ajunseseră și frații mei. Bunici erau firavi și cumva cotropiți de gânduri tulburi. Am încercat să-i înveselesc, voiam ca bunica să mai strige după afurisite și bunicul să mai cioplească scaune și mai alea doream să aflu ce se întâmplase cu scaunele livrate bunicului lui Valentin. De fapt aș fi vrut să aflu despre el mai multe. Bunicul a zâmbit cu un aer ușor distant și m-a mângâiat pe cap. O să fie bine. S-a dus către un dulap și a scos de acolo o cutie mică. În cutie era o hârtie împăturită pe care era scris un număr de telefon și o literă, V. Am băgat hârtia în portofel și am simțit cum mi se înfierbântă mâinile, bunicul s-a scuzat că e obosit și a plecat în camera lui. Bunica ședea cuminte pe un scaun și mângâia o pisică, o afurisită care se blegise de la atâta atenție.

Am plecat spre Utrecht într-o zi cu ploaie, la aeroport m-a dus un taximetrist care asculta muzică de jazz. Un CD celebru, zicea el, un saxofonist cum altul nu s-a mai născut. Muzica mergea cu ploaia și cu plecarea. Înainte să mă dau jos din taxi am scos portofelul să plătesc cursa și am tras cu ochiul la hârtiuța primită de la bunicul meu. Mi-era teamă să n-o pierd.

La Utrecht devenisem studentă, mă îmbrăcam sport, mergeam pe bicicletă, stăteam într-un cămin șic, cu două chinezoaice în cameră și aveam colegi simpatici. Ascultam muzică, unii erau mai retro, le plăcea muzica hippie deși trecuse o groază de timp din ani ’70. Eu eram pasionată de jazz, era OK, fiecare se simțea liber să asculte ce vrea. Serile băteam străzile ca să iau pulsul orașului și fremătam de bucurie când observam și alți trecători singuri, fermecați de umbrele lung aruncate de case în șerpuirile canalelor din Utrecht. Umezeala se urca pe ziduri și pătrundea în privitori. Canalele erau pe alocuri tivite de copaci care se aplecau ușor spre apele tulburi. De ei mă sprijineam și eu încercând să găsesc un moment potrivit ca să sun la numărul de telefon care ardea în mintea mea. Un dor difuz, cum e mai rău. Mă reflectam în apă și apoi mă linișteam în răcoarea ei. De multe ori îmi imaginam că o să fie ca-n filme, o întâlnire spontană într-un loc public, două umbrele în ploaia care cădea necontenit apoi un sărut timid și o muzică pe fundal.

Într-o seară am intrat într-un local de jazz. Vin destul de des pe aici. Un tip de culoare cântă în fiecare joi și atmosfera e, așa, cumva, nimic. Rarefiată, cu fum mult și șoapte care se îndesesc pe măsură ce trece timpul. Deobicei îmi iau un aperol spritz și mă așez la o masă rotundă de lângă intrare lângă un perete îmbrăcat în lemn, probabil că instinctul mă pune acolo, sau vreo amintire de lângă gardul bunicilor, rătăcită în memorie. Aerul e închis, lumina roșcată, lemnul e prezent peste tot ca o pădure ce și-a lăsat locul de baștină pentru o seară de aventură pe muzică pe jazz. Gil e saxofonistul de culoare care cântă detașat și desprinde din eter note armonioase pe care le amestecă în instrumentul său. Mă simt bine. Fără o țintă anume, sunt ca un fulg ce-l gâdilă după ureche pe Gil cel melancolic. În seara asta m-am hotărât să-l sun pe Valentin. Mi-am imaginat conversația:

  • Ce faci frumoaso?
  • Bine, dar tu?
  • Eu bine, boxez diseară la Ronda, nu vii?
  • Nu, poate în altă seară…
  • Viața e așa de frumoasă, afurisita de ea….
  • Asta zicea și bunica mea…afurisitele erau de fapt niște pisici…
  • ..ca tine.
  • Ca mine? De ce?
  • Ți-aș mângâia părul lung dacă nu te-ai supăra…ar zice Valentin coborând tonul într-o doară.
  • M-am tuns, e scurt, ce te faci?
  • (Valentin ar râde)
  • Ei?
  • Te-aș plesni ușor peste ceafă…
  • Și?
  • Ți-aș cuprinde gâtul în palmele mele apoi…
  • Simt cum mă strângi, nu-mi place.
  • Te-aș săruta cum nu ai mai fost sărutată niciodată.
  • (roșesc, la telefon nu se vede)
  • Ți-a iubit cineva vreodată sufletul?

Conversația din mintea mea s-a încheiat, mă simțeam liberă ca scăpată dintr-un zoo, un animal care își umpluse nările de aer proaspăt.

Sun și bineînțeles că nu răspunde.

Într-o zi mi-a venit prin poștă un pachet destul de voluminos, nu foarte greu și care emana un miros aparte. Ai mei de acasă îmi trimiseseră un scăunel făcut de bunicul meu. M-am bucurat și l-am pus printre obiectele alandala din camera mea de cămin, pe lângă amuletele chinezești și statuetele cu Buddha ale lui Lin Lin, una dintre colegele de cameră. Cealaltă, Mei, era comunistă și bineînțeles atee. Avea patru cărți cu coperte roșii și câteva jucării de pluș. Scăunelul meu de lemn arăta modest pe lângă toate lucrurile colorate și lucitoare provenite din îndepărtata Asie. Ne înțelegeam destul de bine în limba engleză și voiam să le povestesc despre mica mobilă aparent sărăcăcioasă dar la care țineam mult. Lin Lin l-a observat încă de cum a intrat în cameră, și-a dus mâna la gură și am auzit un chicotit ușor, probabil că-i plăcea sau cine știe ce însemna gestul în cultura ei. L-a ridicat cu o mână apoi l-a pus jos și a făcut un mic dans în jurul lui. Zâmbea mulțumită. Și-a unit mâinile și s-a înclinat ca în fața unui zeu. Cred că bunicului meu i-ar fi plăcut să vadă acest mic ceremonial. Mei în schimb s-a uitat scurt la modestul scaun și a dat din umeri apoi a scos limba. Nu am înțeles nimic din felul lor diferit în care se comportaseră dar îmi încolțise o idee, scaunul meu era cu totul special. Cu ajutorul lui aveam să dau și de Valentin. La telefon boxeurul nu răspundea.

Într-o altă zi mi-a venit ideea să caut pe internet unde e sala Ronda, cea cu meciurile de box, sala conversația mea imaginară și am avut bucuria să o și găsesc. La vreo 20 de kilometri de oraș. Programul era afișat pentru o lună întreagă și nu mică mi-a fost surpriza să găsesc un boxeur pe nume Valentin. Al doilea nume era străin, Vauxhalien, poate că era numele lui de scenă.

I-am mulțumit scaunului pentru promptitudine. Primul meci al lui Valentin era peste câteva zile, mi-am luat bilet online, fie ce-o fi. Sala era tixită și m-am bucurat pentru el, era un semn clar că a devenit cineva. Avem loc undeva sus abia vedeam ringul de box dar eram mulțumită. Au fost mai mulți participanți și inima îmi tresărea ori de câte ori intrau cei noi. Niciunul nu era el. Într-un târziu s-a auzit la megafoane un anunț în care organizatorii își cereau scuze pentru că Valentin Vauxhalien nu mai boxează din motive de sănătate. Lumea s-a ridicat brusc s-a auzit clămpănit de scaune și sala s-a golit repede ca un șuvoi repede de munte. În camera de la cămin am ajuns târziu, chinezoaicele nu erau, m-am așezat pe pat și m-am uitat spre scaunul de lemn. L-am mustrat în gând că nu mă ajutase, apoi m-a pufnit râsul, certam un scaun, ce chestie.

Pe tot parcursul facultății am fost la mai toate meciurile în care era anunțat acel Valentin Vauxhalien, însă de fiecare dată de întâmpla ceva și nu apărea. Un coleg mi-a spus că e o stratagemă de marketing, să pară concursurile mai interesante. Nici poza lui nu apărea pe vreun afiș.

Joia, aproape în fiecare seară mă duc la clubul de jazz pe care l-am botezat Afurisitele în amintirea curții în care mă simțisem atât de bine, să-l ascult pe Gil. Uneori iau cu mine și scaunul la subraț și mă așez pe el lângă mica scenă. Undele muzicii mă transportă și mă imaginez într-o curte plină cu scaune de lemn, stive și stive de scaune, mai mici sau mai mari, lângă garduri sau în mijlocul curții aranjate unele peste altele ca niște mici turnuri de palat și pe lângă ele afurisitele care trec sau dorm așa, nimic, ca și cum. Uneori apare și Valentin al meu și îmi întinde o hârtie pe care e scris un număr de telefon și mă strigă cu glas tare:

Domnișoară!

Desen de Alina GHERASIM

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *