Interviu HODA BARAKAT: Cărțile mele nu sunt scrise pentru o regiune sau alta; sunt scrise pentru oameni

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Hoda Barakat e născută în 1952, la Beirut. În 1989, spre finalul războiului civil din Liban, s-a mutat la Paris. Este cea mai cunoscută scriitoare libaneză din lume – a publicat 5 romane, două piese de teatru, un volum de povestiri și o carte de memorii. Cărțile sale sunt traduse în peste 15 limbi. În 2002. a fost decorată în Franța cu „Chevalier de l’Ordre des Arts et des Lettres“, iar în 2008 cu „Chevalier de l’Ordre du Mérite National“. În limba română, a debutat în 2018, cu romanul tradus de Laura Sitaru– nominalizat la Man Booker Prize în 2015 – ”Împărăția pământului”, la editura Pandora M (parte a grupului editorial Trei). La finalul anului trecut a venit pentru prima oară în România; cu acea ocazie a fost realizat și interviul de mai jos.

 

Este mai dificil să fii femeie-scriitoare în Liban decît un bărbat-femeie?

Nu, categoric nu. De fapt, este destul de ușor.

Hm. Tentația este de a crede contrariul. De ce spuneți aceasta, că e mai ușor pentru o femeie decît pentru un bărbat să fie scriitoare?

Între altele – și, de fapt, acesta este un motiv foarte puternic -, pentru că literatura femeilor este acum mai la modă.

Prin urmare, acum e mai greu să fii scriitor decît scriitoare în țara dumneavoastră natală. Sunt la mijloc, să înțeleg, anumite riscuri. De ce natură – politice, ideologice, religioase?

De fapt, dacă este să mergem în profunzimea unui răspuns la această temă amplă, trebuie să spunem, mai întîi, ceva despre cadrul general. Și prima afirmație, obligatorie, este aceasta: lumea arabă nu este unitară, omogen. Ceea ce înseamnă că nu putem spune că modul în care scriu și sunt percepute femeile din Arabia Saudită este identic cu acela în care scriem și publicăm noi, femeile, în Arabia Saudită. Și, la fel, desigur, și în cazul bărbaților. Multe dintre femeile din ”lumea arabă” nu seamănă între ele. Spre exemplu, acum, în țările din Golf, este mai ușor pentru femei să scrie și să publice pentru că trendul actual în această regiune este să se dezică de teoria aceasta integristă și să arate lumii întregi deschidere. Este, în mod evident, o politică de încurajare, de deschidere. Vor ca femeile să fie tot mai prezente în viața publică. Iar în Liban nu e nici o diferență în acest sens.

Și atunci, dacă ar fi să descrieți, foarte pe scurt, pentru un public care nu e neapărat familiar cu ceea ce este Libanul, ce înseamnă să fii acolo scriitor și mai ales scriitoare, care ar fi coordonatele principale?

Beirutul era numit ”imprimeria lumii arabe” înainte de războiul civil din Liban și atît țările arabe, cît și cele din lumea occidentală se interesau cu precădere despre literatura care provenea din Beirut. Pentru că, nu este nici o exagerare în această apreciere, capitala țării era un mare spațiu al libertății. Iar libertatea aceasta făcea ca mai toți dizidenții din lumea arabă se se refugieze la Beirut. Dar aceasta se întâmpla, cum spuneam, înainte de războiul civil. Lucrurile au fost diferite, desigur, în timpul războiului – dar și acum, fără să pot pretinde că este exact ca înainte de război, Beirutul tot rămâne ”imprimeria”-etalon pentru lumea culturală a spațiului arab, fiindcă se pricepe foarte bine la așa ceva. De altfel, simt nevoie să spun că marja aceasta de libertate care se regăsește la Beirul nu se găsește în multe locuri din lumea arabă. De aici și aprecierile, cît se poate de întemeiate, cum că suntem capitala lumii literare din zona arabă.

Cum ați devenit scriitoare? Ce s-a întîmplat, decisiv, în biografia dumneavoastră, așa încît ați știut că veți fi scriitoare? Care este, așa-zicînd, momentul de cotitură pentru vocația și, iată, acum și profesia dumneavoastră?

Nu știu dacă a fost ceva de acest gen, adică nu cred că a existat un moment precis, de mare intensitate care să fi împărțit viața mea în ”înainte de a fi scriitoare” și ”după ce am devenit conștientă că sunt scriitoare”. A fost, cu siguranță, ceva mai degrabă de ordinul unui proces. Și acesta a debutat foarte devreme – în timpul școlii, profesorii mei de limba franceză și-au dat seama că am talent pentru literatură, m-au încurajat și eu am crezut în talentul meu. Mai este ceva important pentru devenirea mea scriitoricească: eu cred că mi-ai dezvoltat această aptitudine, de a scrie, pentru că eram o mare cititoare; devoram cărțile.

Despre ce scrieți? Care este inima cărțile dumneavoastră?

Hm…Frumos spus ”inima cărților mele”. Este dificil de răspuns la o asemenea întrebare, foarte dificil. Nu merg pe căile bătătorite și nu mă simt confortabil să scriu despre ceea ce este evident. Cel mai mult, probabil, mă preocupă destinele oamenilor mărunți, marginali, care suportă tot ce aduce peste ei istoria, care înfruntă nedreptățile istoriei și a oamenilor care fac istoria și care nu au cum să se apere. Pe de altă parte, fiecare carte are propria ei poveste și nu altfel stau lucrurile și cu cărțile mele. Nici o carte de-a mea nu seamănă cu alta; iar uneori trec și 5-6 ani între publicarea a două cărți la mine. Poate că am un stil unitar, stilul meu, cum i-am putea spune, dar personajele și întîmplările diferă foarte mult în cărțile publicate de mine.

Doar în arabă scrieți cînd scrieți literatură? Nu ar fi mai ușor – în sensul unei potențiale apropieri mai ușoare de succes – dacă ați scrie într-o limbă occidentală, bunăoară în franceza, care vă e, cumva, o a doua limbă?

Sub acest aspect, economic, al unui potențial succes la public, sigur că ar fi mai avantajos. Dar eu nu îmi pun problema în acești termeni – și nu am speranța că voi putea să trăiesc numai din ceea ce scriu. Așa încît, trebuie să lucrez altceva, pentru a avea libertatea de a scrie așa cum îmi doresc. Am făcut un pariu cu mine însămi: ca personajele și întîmplările despre care scriu să fie locale, să vină din limba mea maternă, să aibă o legătură foarte puternică cu Libanul, dar să aibă o vocație și expunere universale.

Cum a fost la prima carte? De unde a venit recunoașterea supremă, ca să zic așa – din lumea arabă sau din lumea occidentală?

Din lumea arabă. A fost un succes uriaș, inclusiv pentru motivul că era unul foarte original, pentru că e acolo un poersonaj neobișnuit pentru literatura arabă. Pe de altă parte, eu nu caut să am neapărat succes în Occident, nu îmi scriu cărțile gîndind că acesta este scopul ultimul pentru care scriu; dar, dacă succesul apare, cu atît mai bine.

Ați spus cîndva: ”indiferent dacă această recunoaștere vine sau nu, lumea mea e lumea arabică”. Ce are fermecător lumea dumneavoastră? Simți că literatura dumneavoastră are un raport de ”datorie” față de această lume?

Pur și simplu, este lumea mea. Nu am cum să nu o iubesc. Cît despre datorie – hm, nu simt că în ceea ce scriu, ca literatură, ami vreo datorie. E altceva. Explic imediat, pentru că  întrebarea aceasta, pe de altă parte, e complexă și necesită și un răspuns complex. Provocarea mea a fost, mereu, să scriu într-o limbă arabă de foarte bună calitate. Aceasta era provocarea mea. Însă ceea ce mă inspiră, ceea ce mă face să scriu nu provine numai din lumea arabă. Dintotdeauna am citit literatură din toată lumea; și așa a fost cazul cu toți cei din generația mea. Cultural, literar în mod aparte, nu sunt un produs al lumii arabe, nu scriu ca să întorc vreo datorie lumii arabe; eu am în mine ”determinări” culturale care țin de lumea arabă, dar și de lumea occidentală, europeană, americană. Nu o să repet locul comun – că trebuie să scrii în spirit local, ca să fii cu adevărat internațional, un scriitor universal. Însă cine vrea să studieze stilul meu de a scrie ”în arabă”, va indentifica acolo stilul multor scriitori occidentali. E un mix, e ceva amestecat și, în vine să spun, oarecum alchimic. Romanele mele sunt traduse în peste 15 limbi; și dacă ele sunt bine înțelese de diverse culturi, aceasta înseamnă că întâmplările despre care scriu, deși localizate doar la Birut sau în Liban, au această vocație universală și exprima ființa umană nu numai în ceea ce are ea local, particular, ci și general, așa încît să poată fi înțeleasă oriunde în lume. Întrebarea dumneavoastră, în ramificațiile pe care le implică ea, este, încă o dată, foarte importantă: nu sunt doar un produs al lumii arabe, dar această parte a identității mele literare este esențială.

Dar faptul că ați trăit, iată, deja de cîteva decenii în Occident, în Franța mai ales, a modificat felul în care scrieți, în care gîndiți literatura?

În ceea ce este esențial, absolut deloc. Viziunea mea despre literatura mea, despre ceea ce am eu de făcut este aceeși cu cea pe care o aveam înainte de experiența de viață occidentală. Lucrurile s-au modificat la mine în privința detaliilor. Înainte să ajung să locuiesc în Franța, cunoșteam Franța de la școală, o Franță culturală; cînd am ajuns în Franța, practic, am luat contact și cu aceasta, cu detaliile a ceea ce, înainte, doar îmi imaginasem. Terminasem deja două cărți înainte de a merge la Paris. Eram deja, în interior, o scriitoare care știa ce dorește. Primul roman a fost publicat chiar atunci, cînd m-am stabilit în Franța. A avut un succes fenomenal, cu tiraje uluitoare și a creat un fel de val în lumea arabă.

De ce a avut un asemenea efect?

În ”Piatra rîsului” – așa se numește romanul meu de debut, publicat în arabă -, personajul principal al cărții este un homosexual. O asemenea alegere este ceva cu totul neobișnuit pentru lumea arabă – de aceeaă vă spuneam și mai înainte că a fost ceva acolo, în prima mea carte, atît de ”nearab”. În carte, se vede foarte clar că autorul – autorea, eu adică – nu îl dezaprobă, nu îl disprețuiește. În lumea arabă, pentru prima oară, într-o carte, un personaj care, altfel, ar fi primit pedeaspa ”divină”, care ar fi fost ”de disprețuit”, era iubit și înțeles. Și prezentat sub o lumină favorabil. Dar la final, când decide să arate lumii că s-ar schimba cumva, că e un heterosexual și cînd alege să o violeze, tocmai pentru a face o asemenea demonstrație crudă, abia atunci decade moral cu adevărat. După publicare, cîțiva critici reacționari au spus despre primul meu roman că, deși e scris în arabă, acesta nu este un roman ”arab”. Oare să nu fie așa?

Cât de complicată e să alegi un personaj homosexual pentru lumea din care veniți, pentru lumea arabă?

Mă obligați să mă laud acum puțin și să mă alint. Dar aceasta s-a scris, pur și simplu, în critică despre mine atunci, cînd a apărut romanul cu acest personaj. E un roman în care acest personaj, homsexual, vorbește despre iubirea pentru un tînăr care provine din satul lui. Iar atunci cînd vorbește despre frumusețea ființei iubite, de fapt, folosește surate din Coran. Versete. Spre exemplu, versetul lui Iosif. Tînărul pe care personajul meu principal îl iubește se numește tot Iosif. Folosind versete din Coran, cînd personajul meu homosexual vorbea despre frumusețea ființei iubite, integriștii din lumea arabă nu au avut nimic de comentat. Nu a existat și nici pînă în prezent nu există vreo cenzură la adresa acestui roman. Cum să explic lucrul acesta? Poate fiindcă romanul meu nu este un pornografic, ci unul care respectă iubirea. Și poate pentru că respect inclusiv stilul din Coran. Eu nu sunt mulsulmancă, dar știu Coranul, l-am citit, îl respect. Nimeni nu mi-a spus: cum își permite această creștină libaneză să vorbească despre iubirea unui homosexual, invocînd pasaje din Coran? Pur și simplu, pînă astăzi, nimeni nu mi-a spus vreodată ceva de acest gen. Cartea, cum vă spuneam, a fost publicată în  mai multe ediții și pînă acum nu am avut nici un scandal cu privire la ea. Dar mă tem puțin că, într-o zi, integriștii o vor putea citi și într-un alt fel și să se lege de alegerea făcută de mine.

Stînd de trei decenii în Occident, aveți acum un fel de înțelegere despre care ați putea spune că este una superioară cu privire la țara dumneavoastră natală?

Nu i-aș spune ”superioară”, dar este evident că înțelegerea mea s-a nuanțat și s-a adîncit. Nu sunt lucruri radical diferite pe care le-am înțeles despre Liban locuind în Franța, dar am înțeles, poate, unele detalii, motivații, evenimente mai bine decît înainte. E ceva care ține de nuanțe, nu de un alt nivel al înțelegerii. Există însă o schimbare: în Franța spun direct și absolut liberă ceea ce gîndesc; pot scrie în deplină libertate.

Dar războiul, războul civil de care ați fugit în 1989, a modificat literatura pe care o scrieți?

Da. Mult. După război, am redescoperit lumea, viața, ființa umană – și această modificare a privirii mele se vede și în literatura mea. Vedeți, la școală, în familie ești crescut sau crescută într-un fel anume care nu mai este funcțional atunci când izbucnește un război, atunci când violența erupe. Războiul îți dă o lume cu totul diferită, foarte foarte dură. Și apoi, după ce iei distanță de război, fie că el se termină, fie că tu fugi de el, să încerci să recîștigi o lume a păcii, a liniștii! Cum să nu fii schimbat? Cum să nu fii (și) altcineva? Cred, de fapt, că asemenea metamorfoze – ale privirii, ale înțelegerii – au loc atunci cînd oamenii se confruntă cu toate marile violențe, fie ele comuniste, naziste, islamiste, interreligioase. Războiul este, într-un fel, și un teribil instrument de cunoaștere. El te face să îi descoperi pe oameni altfel decît erau ei pe timp de pace. Și apoi, cînd se termină – cum să nu privești lucrurile altfel, cu alți ochi? Cum a trecut aceasta în romanele mele? Cum a trecut o asemenea experiență în cărți? Este foarte greu de explicat. Dar, în mintea mea și chiar în corpul meu, e ca și cum aș fi descoperit o altă viață.

Auziți niște voci care sunt personajele dumneavoastră? Știu că într-un interviu pentru o publicație internațională, ați spus ceva de acest gen.

Cam așa ceva. Și nu e doar o metaforă. Nu cunosc personajele mele în realitate. Sunt totalmente elemente de ficțiune. Dar ele devin limpezi și e ca și cum ar vorbi în mintea mea. Aud voci care vor să își spună povestea. ”Oameni” despre care vă spuneam – slabi, marginali, depășiți, expirați cumva. Și ei vor să își spună povestea. Oameni care nu mai reușesc să se apare, care nu sunt întotdeauna nevinovați. Personajele din cel mai recent roman lansat de mine, în 2018, în Franța, dar și în alte cîteva limbi foarte repede, sunt asasini. Sunt imigranți care mărșăluiesc. Sunt necunoscuți. Dar au o poveste. Una care trebuie să fie spusă. Sunt la fel ca emigranții care bat la porțile Europei sau care mor în Mediterana. Dar cine sunt acești oameni? Ceea ve spun acum e foarte important: există două abordări din partea Occidentului. Emigranții sunt fie un fel de ”virus” care atacă civilizația europeană, fie sunt ”martiri”. Ceea ce fac eu – și e și o formă de a înțelege – e să stau, cu mijloacele literaturii, undeva la mijloc. Să înțeleg ce e cu acele ”voci” din mintea mea și să duc mai departe, către oameni, către cititori, această formă de înțelegere care nu vrea să stea nici la o extremă, nici la alta.

A propos de voci și de personaje: masculine sau feminine sunt acolo, în mintea dumneavoastră? Sau nu puteți identifica genul?

Ce provocare! Dar răspunsul meu este simplu: sunt voci de bărbat. Nu am o explicație completă de ce lucrurile stau așa și nu altfel, să fie, spre exemplu, voci feminine. Pur și simplu, așa aud – voci cu tonalitate masculină cu vorbesc în mintea mea. Dar sunt bărbați foarte speciali. Aceasta, despre vocile din mintea mea. Dar, pe de altă parte, femeia nu lipsește deloc din romanele mele. Sunt însă, majoritatea, tăcute, discrete; nu lipsite de putere, căci am femei puternice în romanele mele, doar că sunt discrete și tăcute. Nu știu să explic de ce. Dar așa este.

E dificil să fii creștin/creștină în Liban?

Nu, deloc.

Sigur? Sigur nu e un răspuns pentru presă?

Sigur, sigur. Nu simt că e dificil să fiu ceea ce sunt în Liban.

Dar atunci, ce e dificil să fii în țara dumneavoastră?

Ce este dificil – inclusiv dificil de înțeles poate, din afară – este amploarea pe care o capătă comunitățile religioase. E o amploare care poate determina ca aceste comunități să își impună acum propriile norme. Fie că sunt creștini sau musulmani, suniți sau șiiți. Priviț: în Irak, creștinii sunt pur și simplu pulverizați. Dar nu în Liban. E greu de tras o singură concluzie și numai una despre ”lumea arabă”. Sunt mai multe zone, cu obiceiuri și cu politici diferite. Accept însă că acum, în regiune e ceva ca un duh întunecat, pentru că situația este departe de a fi una liniștită. Pentru că ”primăvara arabă” s-a transformat într-o adevărată tragedie, cu războaie civile și cu extraordinar de multă violență. E ca și cum am fi revenit cu două secole în urmă, în privința civilizației.

Credeți că literatura din lumea arabă suferă mult de pe urma ideologiei – includ aici, la ideologii, și instruemntalizarea politico-ideologică, a religiei?

Da. Aici nu e loc de nuanțe: bineînțeles că da.

Distinct de cadrul general al lumii arabe, o întrebare pe final doar despre dumneavoastră: care e cea mai mare bucurie pe care o poate trăi o scriitoare?

Să fie citită, să circule cărțile sale. Aceasta este cea mai mare bucurie pentru mine. Să fie bine primită în alte culturi, în alte limbi.

Cărțile dumneavoastră ajung mai ușor la un cititor oriental decît la unul occidental?

Nu. Și nici nu aș vrea să se pună vreodată această problemă. Cred că dacă o carte trebuie să ajungă la un cititor, ea chiar ajunge – indiferent că acesta e din lumea arabă sau din Europa ori SUA. Cărțile mele nu sunt scrise pentru o regiune sau alta. Sunt scrise pentru oameni. Am același impact, si asupra orientalilor și asupra occidentalilor. Eu sunt o scriitoare liberă, nepersecutată în lumea arabă, nu sunt o victimă, nu sunt o ”scriitoare din exil”. Am primit premii, multe, și în lumea arabă, și în Occident; în Occident am primit chiar și decorații. Nu sunt o persoană foarte mondenă, nu am cine știe ce conexiuni sociale. Dar am succes, știu foarte bine aceasta și pot spune că, uneori, sunt chiar o răsfățată. Cred că e o răsplată foarte mare pentru atitudinea  pe care o am față de munce – și anume, iau munca mea foarte în serios. Iar premiile din Occident îmi dau și mai multă greutate în Orient.  Insist asupra faptului că eu sunt cumva o răsfățată a lumii literare – și fac aceasta, pentru că există, cu adevărat, și scriitori care sunt victime, dar există și scriitori care vin din lumea arabă și care se dau victime pentru că știu că e o ”rețetă” care poate să le adună un bonus de succes. Nu, eu nu sunt o victimă și țin să spun aceasta foarte clar.

notă: acest interviu a fost publicat în premieră în revista ROMÂNIA LITERARĂ.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *