Semantica radială & ”femeia-poezie”

Staniol, volumul de poezie al Danielei Rațiu, apărut la Editura Charmides, în 2018, explorează formele unei sensibilități feminine care nu se fixează, de dragul de a fi în ton cu ceea ce se scrie azi, într-un limbaj minimalist, impotent semantic. Cu o tehnică a vicierii tranzitivului, prin forța unei reflexivități profunde, prin scoaterea în lumină a expresivității din zona lui așa nu, Daniela Rațiu cultivă o poezie opulentă și provocatoare, pe care cititorul se lasă tentat să o desfacă-n felii, strat cu strat, ca pe-un fruct.

Titlul, element definitoriu pentru orice volum de poezie, declanșează brusc o deschidere semantică impresionantă: fragilitate, (stră)lucire, sunet, hârșâit, frângere, alunecare, iluzie etc. Dar, mai interesantă decât toate, se dovedește a fi trimiterea care mă face să tresar, nici eu nu știu prea bine de ce, la acele ciocolate ale copilăriei care se înveleau în staniol colorat.

(Aveam obiceiul, ca mulți copii, probabil, să le păstrez, nu înainte de a le întinde cu grijă, uzând de vârful unghiei de la arătător. Uneori, dezamăgire mare, se rupea staniolul, chiar la cea mai frumoasă piesă a colecției. Nu aveam scotch s-o lipesc și nici estetic n-ar fi fost, prin urmare, încercam din răsputeri cu lipiciul acela vâscos, albicios, care mi se întărea pe degete și mâzgălea fața de masă, spre disperarea mamei.

Strângeam în mână staniolul, îl făceam minuscul, îl rostogoleam, îl presam, nu mai rămânea mare lucru din el, o biată culoare mototolită, ferfeniță. Staniolurile stivuite, la fel ca șervețelele, erau luate cu grijă, privite îndelung, duse la nas, unele mai păstrau miros trecut de ciocolată cu lapte ori cu rom. Fragilitatea lor mă înduioșa. N-am făcut niciodată schimb de stanioluri. Când copilăria s-a retras în timpul amintirii, le-am adunat pe toate-n pumnul mâinii drepte și le-am strâns până s-au turtit iremediabil, în ciudă. Staniolul și-a redus dimensiunile, a trecut dintr-o stare în alta, s-a metamorfozat.)

Puternic impregnată de fricile care-și fac cuib în mentalul feminin, Staniol devine textul cu mai multe arome, dispuse concentric, erotic în alcătuirea lui. E rodie. E portocală. Vitralii, titlul primului poem, e, de fapt, o invitație la a vedea dincolo de învelișuri, de a sonda, cu aparatură fină, adâncul, miezul, ceea ce contează cu adevărat.

Poezia Danielei Rațiu reia, în cavalcadă, imagini palimpsestice, e urbană, e ca o cascadă care își etalează trunchiul zbuciumat în volatilitatea lui. Prezența bărbatului, căci trebuie să existe alături de femeie un el, se reduce, adesea, la contribuția anostă și repetitivă, la actul primar, al sexului care pătrunde mecanic în alt sex.

Despre poezia Danielei Rațiu se scrie în registru înalt, discursul celui care interpretează ține seama de faptul că textul său poetic, dincolo de fixarea în repere, e urcuș spre un altundeva, un spațiu al sondării de sine. Se pot extrage, din textul de acum, definiții ale propriului mod de a scrie: ”Tu nu crezi/ dar scrisul e o altă formă a ta e conturul tău ca un halou/ aura ta/ identitatea ta secretă abia perceptibilă” (p. 17). Pe de o parte, e definiția femeii-poezie, atipică făptură de carne și oase, de literă și sens, pe de altă parte, e chiar definiția scrisului său, a cuvintelor din care se face și desface, conștientizându-i limitele, realitatea poemului.

Modernitatea a instituit o zonă de reciclare a ideii de feminitate. Femeia modernă ia forma tuturor obsesiilor și trece, provocator, de la o poetică la alta. Femeia-poezie e un concept pe care scriitoarea îl lansează ca pe un scut împotriva celor care atacă sau ignoră scriitura feminină, împotriva criticii care invocă, nu de puține ori, labilitatea acesteia. Staniol e o carte îndrăzneață, care, dacă autoarea ar fi vrut, ar fi arătat chiar așa, sculptată, obiect de fascinație care trădează un colaj de preocupări felurite, extrase din artele plastice, mai ales.

Fiecare poem adaugă la cele de dinaintea lui un înveliș dens de poveste. Poezia Danielei Rațiu e ca o pădure narativă ecoumbertiană. Te plimbi prin ea și vezi de toate acolo, liane, copaci care ating cerul cu vârful lor, păsări și fluturi-gigant, plante carnivore și lavandă răsărită din senin, ca cea de pe mormântul tatălui. Există o pregnanță a imaginilor interpretate în chiar momentul în care se lipesc epidermic de pagină. Parcă simți cum se încolăcesc de tine, te prind în mrejele lor. Toate stările, abstractele stări legate de ființa umană prind forme, trăiesc alături de noi, asemenea unor personaje, își procură un soi de autonomie creativă, se transformă în obiect al unei transanalize. Frica, durerea, spre exemplu.

Identificarea cu scrisul e punctul forte al unei poetici care mizează pe omogenitate și rezonanță stilistică. Se vede clar cum Daniela Rațiu strunește semantic, intuitiv, cavalcada de gânduri. Autoare de romane, are practica narativului. Poezia ei este și poveste dublată de o stranie serafică, parcă, aură. Joc paradoxal cu unghiurile, cu forțele subterane ale unui psihic care nu cedează în fața loviturilor, de orice fel ar fi acestea.

Anna, ultimul text al volumului Staniol, dedicat propriului copil, este poemul care e compatibil cu ideea de identificare cu scrisul. Daniela filosofează asupra a ceea ce înseamnă a fi, e heideggeriană, e metafizică în reverberații, cuvintele se lungesc aici, ca niște sulițe și atacă canonicele rosturi. Magma acestei poezii e fierbinte, ca o pâine scoasă din cuptor și oferită trecătorilor la poarta unei mănăstiri. E o umilință-n cuvânt, mai presus de fire, o părăsire a zonei de împovărare sufletească, e ieșirea în orbitoarea lumină, cea care transgresează banalul și biograficul.

E poezia care nu ascunde pentru că nu-și dorește să cenzureze nimic. O putem citi cu sufletul, acceptând transferul de materie energetică. E poezia reality, cu camera de filmat întoarsă cu încredere spre sine, e frapanta structură antinomică a realității, transcrierea ei până la momentul crispării, când totul se reduce la neputință.

Foarte multe spații locuite de cuvinte stivuite pe versanții versului, făcute ghemotoc, sunt  stimulate, ca-n acvariu algele de peștișorii aurii. Poeta nu se ferește să le cheme, oricât ar fi de ieșite din actualitatea literar-poetică, să le bată-n țărușul textului, adânc: ”cuvintele au trupuri lungi transparente/ lipindu-se de tine precum a doua ta piele” (p. 20); ”uneori doar cuvintele mai rămân/ între tine și lume între tine și oricine se apropie de tine” (p. 22).

Ca la Rodica Draghincescu (din Fraht, carte apărută, în 2018, la Casa de Editură Max Blecher), cu al cărei mod de a înțelege poezia consună, și-n acest volum, un poem scurt, alcătuit dintr-un vers, se delimitează de celelalte, o capsulă semantică, un nod al introspecției, care scurtcircuitează magma stilistică, instaurând acea nevoie tutelară de însingurare, de autoexil, de contemplativă reacție la existent: ”Singurătatea e propriul tău lagăr concentraţionar” (p. 21). În general, însă, poezia Danielei Rațiu mizează pe câmpuri largi de manifestare, are nevoie de acele spații de manevră, în care frazele nasc alte fraze, lujeri semantici altoiți pe trupul-mamă. Opulența stilistică, feminitatea inoculată în cuvânt programează poezia care se reproduce după aceleași tipare, ca-ntr-o schemă genetică.

Boala readuce în discuție problema corpului și a corporalității. Trimiterile sunt multiple și hașurează un teren fertil de comunicare cu alte poetici, cu alți autori, de ieri și de azi, într-un fel de armonizare prin cuvânt a diferențelor. Mereu se prelungește cuvântul, neîncăpător ca întotdeauna în matricea textuală. Amintirea e toarsă, e brodată, e răsucită-n sine: ”ce nu își va mai aminti/ va lega amintire cu amintire/ până va avea o uriașă broderie a amintirilor scrise/ a amintirilor amintite/ a amintirilor pe jumătate amintite/ a amintirilor din care rămâne doar un cuvânt/ o șoaptă/ o umbră” (p. 35).

Boala, cancerul, moartea, frica, durerea, singurătatea, sexul, violența, toate echivalează cu o regresie programată în negativitate, o conștientizare a scrisului, a formelor pe care acesta le poate lua, în funcție de cum își țese fiecare viața. O aclimatizare a scrisului la viață și a vieții la opacitatea literei. Două realități atât de diferite încearcă sfâșietor de dureros să se-mpace, să-și consolideze energiile, cu fiecare treaptă a emoției, care urcă și coboară în noi. Durerea devine personaj al unei piese poetice, ca, de altfel, toate cuvintele care pun în mișcare sentimente. Durerea e asemenea unei femei care ”dă drumul la radio”, ”pune plăcile de vinyl”, ”stă în balansoar se leagănă”, ”deschide dulapuri”, ”se așază fără rost pe paturi” etc. În poemul lung Durerea (p. 45-48), o trenă purtată și ca formă de autoapărare, asocierea cu bătrânețea duce la un paroxism al expresiei, la o derulare în ritm alert, fără respiro, a imaginilor. O notă particulară, preferată de autoare, la nivel stilistic, e repetiția, care susține un suflu între viață și moarte, acaparator, devastator. Prin repetiție, e posibilă prinderea și desprinderea de centrul gravitațional, mistic, al existenței.

Coma, Cancer, Madlena, Pe șira spinării, poeme lungi, nu vor să se-nchidă în ultimul vers, ca și când acesta ar fi sinonim pentru ultima suflare, poeme chinuitoare, înșirate ca vagoanele unui tren care nu mai poate înainta, oprit în câmpul fără sfârșit. Peste toate, tronează imaginea cu moartea care trece pe lângă noi, ne atinge dar nu ne ia, îl ia pe cel de lângă noi, cu lumina în care rămânem până la o altă fâlfâire de aripi, cu același ritm, aceeași incredibilă reducere la frică și așteptare, ca pe-un peron de gară, un tren: ”poemul tău ca un tren lung străbătând gările”; ”poemele lungi sunt ca trenuri șuierând ascuţit/ străbătând inimi suflete amintiri (p. 69).

Inima ca un fluture (p. 54-57), poem biografic, la doar câteva pagini distanță, reîntregește tabloul din care cancerul, frica, durerea, boala, în general, își arcuiesc aripile grele în spitale cu miros de clor și suferință amară. Poezia Danielei Rațiu vibrează la stimulii exteriori. Capacitatea ei de absorbție a realului o obligă să înainteze pe un culoar care își revendică întrebările mai mult din optzecism decât din tranzitivitatea și ultradetașarea poeziei de azi. Ca o notă de autenticitate – impregnarea permanentă a textului cu avangardiste tușe. Teatralizarea poetică, de tip avangardist, permite o angajare în esențial pe care scriitura realistă, încătușată, de cele mai multe ori în banal(itate), în convenții, ar înăbuși-o iremediabil.

E o poezie centrifugală, cu o semantică radială, care își poate crea ramificații, în curgerea ei impetuoasă. E o poezie reflexivă, adesea, care culege din mers indicii existențiali. E poezia care traversează ființa, o locuiește, e ”poezia în fiecare celulă în ADN-ul ca o partitură ce te/ scrie pe tine” (p. 9).

Și mai e strania senzație de realitate eterată, simți cum, de la un punct, se frâng imaginile, cum se dublează, se suprapun. Comparația la pătrat ori filată face ca sensul să se dilueze până la transparentizare: ”balerine urbane purtând în păr flori albe delicate/ ca în desenele japoneze pe hârtie de orez aproape/ transparentă ca o pânză de păianjen” (p. 14). Finețea discursivă și feminitatea, nedisimulate, cu care  Daniela Rațiu trasează sensuri și le distruge, mai apoi, nu trec neobservate.

Foarte reușit e poemul Frica, animal de pradă (p. 81-83), o mini-piesă de teatru, cu femeia în cada de porțelan, al cărei gând suicidal îl ghicim. Poemele sunt adesea lungi (e chiar un text cu acest titlu, Poemele lungi), ele facilitează povestea, pot fi recitate pe scenă, sunt puternic teatralizate. La fel se întâmplă cu tulburătorul poem Autostrăzi (p. 84-92), întins pe nouă pagini, tentacular, cu biograficul îngroșat sau subțiat cu, parcă, instrument cuneiform, ca-ntr-o pictură murală. Imaginile nu se vor mai șterge niciodată. Daniela Rațiu nu-și poate inhiba la modul absolut (și nici nu ar avea sens) substanța funciară de visătoare-romantică. Poemele ei mustesc de sentiment suprapus peste sentiment, iar carnația lor fragilizată trădează povestea de dincolo de cuvinte.

Și mai sunt, în acest volum, cuvinte care devin poetice, ecouri cu substrat emoțional, prin modul în care autoarea le urcă-n ambarcațiunea textului: ketonal, darling. Prin repetarea lor, se creează ecoul poeziei, prelungirea lui într-o, aproape, hipnotică stare. Dacă darling are o istorie, pare comun și fanat, ketonal, un medicament, termen medical, așadar, e neactivat, funcționează genuin și necontaminat prin uz.

Staniol e un volum de poezie asupra căruia se poate medita îndelung. Un volum care oferă cititorului foarte multă substanță activă. Nu degeaba Proust e acolo, la nivel intertextual, nu degeaba Cărtărescu e acolo, și Blecher și Mallarmé. Și Dumnezeu, peste toată creativa  încercuire poematică, pulberea aceea divină care, dincolo de cuvinte acide, vulgare sau doar chinuite-n imposibilitatea de-a numi adecvat, dă viață și inspiră. Poezia Danielei își poartă mantia de diafan peste cuvânt. Răscolește visceral și îndeamnă la introspecție. E atâta eleganță, atâta tristețe nedisimulată în ea, încât, după ce închizi volumul, ți se agață de vârful degetelor praf de staniol strălucitor. E verbul a fi în forma lui pură. Și rămâi siderat, ca atunci, când, în copilărie, colecționai staniolul colorat de la bomboane. Azi nu mai găsești pe nimeni cu care să faci schimb de stanioluri. Surâzi stingher și așezi cartea pe raftul de sus al poeziei. Un înger pare că tocmai a trecut pe lângă tine, cititorule!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *