Marcus Aurelius. Sau, mai lung: Marcus Aurelius Antoninus Augustus. 12 aprilie 121 d.Hristos – 17 martie 180 d. Hristos.
A murit la Simium sau la Vindobona (actuala Viena). A fost ultimul din seria celor ”cinci împărați buni” (N. Machiavelli e cel care a propus această sintagmă; Ed. Gibbon a preluat-o și el). Înaintea lui Marcus Aurelius, au fost ”împărați buni”: Hadrian, Nerva, Traian și Antonius Pius.
Marcus Aurelius a scris, în greacă, ”Gînduri către sine”. Ta eis heauton.
”Gînduri către sine” nu este, pentru mine, ”doar” o carte – una dintre multe altele; una dintre multe cărți bune și foarte bune de care sunt încojurat sau despre care am, cît de cît măcar, cunoștință. Mai mult: nu este o carte pe care o citesc. E o carte din care învăț. Nu mă gîndesc dacă pierd sau cîștig citind-o; raporturile acestea, piedere/cîștig, în raport cu ”Gînduri către sine” (nu doar cu ea, desigur; mai sunt și alte cărți mari, mari de tot care trec dincolo de o evaluate ”în balanță”) sunt prea puțin și ratează, cred cu tărie aceasta, una dintre, în fond, marile cărți ale omenirii.
E o carte pe care o îngrijesc cu cea mai mare atenție. Pe care o iau uneori de pe raft, pe care o deschid și din care învăț. Pe măsură ce trece timpul – timpul meu -, învăț tot mai mult. E o carte, una dintre (nu foarte multele) cărți(le) la care merg adesea cînd știu/simt că e ceva important și adînc în viața mea. Merg ca la o școală bună a învățării.
”Gânduri către sine” nu era(u) nici pentru bunul împărat-filozof (stoic, un stoic imperial) numai o carte. Nu o simplă carte, așadar, ci ”exerciții spirituale” – de care avea nevoie chiar și un împărat, om mai ales în fața unor mari provocări ale vieții. ”Exerciții spirituale”, așadar, pentru a înțelege mai bine viața și pentru a fi pregătit în fața morții.
”Astfel să acționezi, să exprimi și să gîndești fiecare lucru, ca și cum ai putea să părăsești chiar în această clipă viața. Căci, dacă zeii există, a pleca dintre oameni nu este nimic primejdios: căci ei nu te-ar arunca în nenorocire; dar, dacă ei nu există sau nu se ocupă de cele omenești, la ce bun să trăiesc într-o lume lipsită de zei sau de providență?”
Sau
”După cum, dacă unul dintre zei ți-ar spune că vei muri mîine sau, cel tîrziu, poimîine, nu ai da mai mare importanță la ce se va întîmpla poimîine mai mult decît ”la ce se va întîmpla” mîine, dacă nu ești cu desăvîrșire grosolan (cît este de mare intervalul dintre mîine și poimîine?), tot așa să nu consideri că este o prea mare deosebire între a muri după mai mulți ani și a muri mîine”.
”Un împărat istovit”,
cum îi spunea Emil Cioran.
Un om ”a cărui grijă era neîncetat chemată spre largul plin de dezastre al lumii, a înțeles că trebuie să ne întoarcem asupra realității noastre lăuntrice”,
cum spunea Petru Creția despre Marcus Aurelius.
”Bunul Marc”,
cel despre care Horia-Roman Patapievici scria că, prin oameni ca el, ”faptul de a fi roman a devenit unul dintre numele date, în istorie, demnității umane”.
