Spuma societății

Clinchetele de pahare s-au estompat când am închis ușa, nu voiam decât un pic de liniște și apoi să mă întorc în iureșul simpatic. Vară-mea Alis era ca un păun printre invitații care se întrecuseră în ținute care mai de care mai strălucitoare și care se avântau în conversații obositoare, așa cum se întâmpla de obicei la Revelioanele din casa ei splendidă. Când subiectul devenea prea general, Alis avea talentul de a-i da un caracter particular spunând cu nonșalanță, să vedeți ce mi s-a întâmplat mie, moment în care discuția glisa vesel înspre augusta ei persoană și totul se învârtea ca într-un carusel cu cai verzi.

În baia mare de la etajul casei îmi plăcea să-mi petrec mai multe minute decât se obișnuiește de obicei, aveam senzația că îmi regăsesc intimitatea și mereu amânam momentul ieșirii mirosind îndelung săpunul ei parfumat, sau spălându-mă pe mâini de vreo trei ori la rând ca să mă asigur că aroma rămâne pe piele. În vânzoleala din salonul de la parter nu-mi era simțită absența, oricât mă îmbătam cu apă rece că lipsesc cuiva, ei bine niciunul dintre invitați nu observa că am plecat sau nu întreba de mine. Alis își comandase de curând o cadă de baie dintr-un material lucios, de culoarea blândă a mierii. Nu renunțase la cabina de duș, care după părerea mea e cea mai practică invenție a modernității. Ușile ei curbate și glisate închideau o lume a calmului și bunăstării, apa curgea dintr-o pară de duș aflată la înălțime și transforma totul într-o cascadă paradisiacă. Acolo îmi petrecusem multe momente plăcute imaginându-mi că buretele de baie e o specie pe cale de dispariție de plantă exotică sau că gelul de duș de culoare turcoaz e adus direct din Eden. În seara asta Alis a întrecut măsura cu scâncetele și cu poveștile ei care captivau până și un șoarece, așa că am ales s-o șterg din nou pe scări spre refugiul meu preferat. Ușa era închisă. Dinăuntru se auzea zgomot de apă și am ieșit un pic pe terasă în așteptarea momentului în care voi lua eu în stăpânire baia și voi trage încet zăvorul. Alis ceruse să i se pună un zăvor din argint cu o lucrătură frumoasă și modele cu delfini care se înșurubau într-un dans elegant și care păreau că fac asta de când lumea. Afară se înnoptase. Serile de martie sunt friguroase, dar aerul e parfumat și porii tresar invadați de o nemăsurată fericire venită din văzduhuri. Terasa nu e foarte mare, încap în ea două fotolii imense din ratan patinat și o canapea cam dărâmată dar plină de șarm, așezate în jurul unei mese minuscule și joase pe care îmi odihnesc picioarele. Am închis în urma mea paravanul din sticlă groasă cu reflexe violacee și mi s-a părut pentru o clipă că în ea văd o umbră, o siluetă. Poate că e musafirul din baie, poate că a ieșit. Ceea ce m-a intrigat e că avea un cap foarte țuguiat și se mișca aiurea ca un dansator beat. M-am dus spre baie și am pus ușor mâna pe clanță. Dinăuntru se auzea apa curgând în șuvoaie hotărâte. Ce tupeu să faci duș în casa unui străin, Alis a mea pierduse de tot controlul, oricine intra în casa ei era pe deplin stăpân. Am revenit pe terasă și m-am trântit pe canapeaua deșelată, mi-am acoperit genunchii cu pătura scorțoasă și lipicioasă și mi-am încrucișat brațele pe piept. Noaptea de martie salvează multe situații neplăcute prin simpla ei prezență și prin gândurile pe care ți le strecoară în mintea plină de sloiuri.

Aproape de miezul nopții am reușit să îmi iau în posesie baia. Am apucat ușor zăvorul și l-am sucit în locul lui după care m-am așezat pe marginea căzii. Încăperea era complet uscată, nu mirosea a parfum și nu avea aburi. Geamul era închis iar despre o iluzie nu putea fi vorba. Nici nu băusem prea mult, vă asigur. Nu aveam chef să ciocnesc nimic cu nimeni, o făcusem deja de atâtea ori, îmi pusesem atâtea dorințe care eșuaseră imediat ce ieșiseră din gura mea, suportasem prea multe zâmbete false și consolări de complezență. S-a auzit un scârțâit ușor, cineva încerca clanța. Delfinii de pe zăvor au tresărit un pic dar s-au așezat apoi în nemișcarea lor argintie. Nu voi ceda locul meu preferat. Am mângâiat marginea fină a căzii și am privit în golul ei frumos finisat. Dacă era după mine, plecam acasă, s-a auzit o voce caldă dinspre cabina de duș. Ce toantă sunt! Am intrat peste bietul om, mi-era rușine de situația în care mă băgasem, bietul de el nici nu-și terminase bine baia că a și intrat o aiurită peste dânsul. Am privit pe sub sprâncene spre cabină dar acolo nu era nimeni. Mai bine lasă temerile, s-a auzit iar vocea, nici mie nu-mi place acolo jos, am fost de prea multe ori, să vezi cum era acum o sută cincizeci de ani când abia aveai loc să te-învârți printre rochiile uriașe. M-am așezat pe jos, lângă cadă, pe un covoraș pufos, cu obrajii în palme și cu brațele pe marginea căzii. Din cabină se pornise iar un firicel de apă iar vocea cânta un cântecel leneș. Măcar nu eram singură.

  • Să nu-i spui lui Alis că am trecut pe aici, a reînceput vocea după ce și-a terminat cântecul.
  • Te asigur că nici nu am chef să vorbesc cu ea, oricum îmi îndrugă tot felul de povești care mai de care mai exagerate. Te rog lasă apa să curgă încet. Mă liniștește.
  • Erau vremuri în care un hârdău cu apă era tot ce aveam. Tu nu ai de unde să știi. Mă îngrijorează situația ei. E mereu singură…
  • Ea!? Nici vorbă! E tot timpul anturată de oameni. Mulți, mulți.
  • Tocmai de asta mi-e teamă. Alis nu mai are timp să fie ea.
  • Dar tu de unde o cunoști? am devenit eu brusc familiară.
  • Sunt stră-stră-bunicul ei. Și un soi de unchi de-al tău. Nu prea ai cum să știi de mine că am trăit multă vreme în alt colț al lumii. Acolo am și murit.

Brusc marginea căzii a devenit alunecoasă. M-am ridicat de pe covoraș și m-am îndreptat spre cabina de duș. Ușile transparente erau închise. Vocea venea de acolo. M-am așezat în genunchi. Priveam în golul perfect al cabinei, la panoul de duș argintiu lucios cu multe găurele din care apa ieșea și stropea în diverse feluri, ca o arteziană. Își schimba singură ritmul și stropii se împleteau uneori fără să se atingă.

  • Alis s-a îndepărtat de mine de când cu spuma societății, așa îi place ei să-i spună, am zis eu cu o voce tristă. Când eram mici ne jucam atât de frumos iar acum abia pot să-i mai adresez un cuvânt. Mă cheamă la Revelioanele ei ca să-și facă o datorie de familie. Atât.
  • Lasă asta, primește ce își dorește. Mai bine spune-mi ce îți dorești tu. Nu sunt duhul din lampă, sau mai bine zis din cabina de duș, și vocea a râs încetișor, dar aș putea să-ți îndeplinesc aproape orice dorință. Ai dreptul la una.
  • Cine a mai auzit ca o chestie, îmi cer iertare, din baie să-ți îndeplinească dorințe…
  • Atunci încearcă să rogi periuța de dinți să te lămurească cum stau lucrurile pe lumea asta.

Vocea era veselă și prinsese curaj. Mă liniștea, nu-mi cerea nimic, ba mai mult de oferise să-mi îndeplinească o dorință. Am vorbit un pic despre vreme, subiectul meu favorit atunci când nu știu ce să spun, știam trucul acesta de la englezi. Apoi l-am lăsat să-mi povestească despre rugby, sportul lui preferat și să îmi dea sfaturi legate de tunsoarea mea neglijată. Apa ajunsese acum și la ușile închise ale cabinei și se prelingea molatic pe sticla curată.

  • Așa n-ai să ajungi departe. Aș vrea să-ți mângâi părul, dar acum nu pot decât să mă pierd în el ca într-o junglă. Nu te critic, vreau să te ajut…cumva…

Ce-i drept, coafura mea lăsa mult de dorit. Nu prea îmi mai păsa de la o vreme. Părul meu, odinioară moale și lung, care pica în valuri pe umerii mei rotunzi, acum nu mai era decât un car cu fân cosit de trei zile. Așa mă simțeam și eu. Un car cu fân, cu vagi arome de flori de câmp, un labirint de gânduri încâlcite care se tăinuiau unele pe altele.

Cabina de duș și-a deschis ușor ușile ca o cortină de catifea.

  • Haide! Intră!, mi-a zis veselă vocea. Nu-ți fie frică. Vreau să te spăl pe cap.

Mi-am lăsat hainele frumos împachetate pe marginea căzii. Ușa de la baie s-a zgâlțâit, vreun musafir praf de beat de-al lui Alis. Mi s-a strâns pielea pe mine de teamă, mă aflam între un personaj periculos și o cabină de duș vorbitoare. Părul meu despletit era uscat și se așezase bățos pe umeri. Cabina m-a primit și a închis ușile după mine.

  • Atenție se închid ușile! s-a auzit vocea veselă a stră-stră bunicului lui Alis. Aveți grijă pe unde călcați. Aveți grijă la golul dintre platformă și tren. Mind the gap! Următoarea stație e…următoarea stație…e…Am uitat.
  • Nu-i nimic, i-am răspuns eu pășind cu atenție în cabină. Pare mult mai mare înăuntru. E mai bine să uiți chestii, eu chiar îmi propun să uit. Sunt lucruri care nu merită ținute minte. Spre exemplu remarca unuia dintre invitații lui Alis. Mi-a spus că parcă am venit la un bâlci de țară, așa de haios sunt îmbrăcată. A vrut să facă o glumă, desigur. Sinceră să fiu, mi-e mult mai bine fără haine, sub jetul de apă caldă și lângă o persoană care nu există.
  • Ei, domnișoară, s-a ciufulit vocea, cum să nu exist? Exist! Doar că nu mă poți vedea. Dar mă auzi.

Iar bate cineva la ușă. De data asta chiar insistă și mormăie ceva cu totul nepoliticos. Apa a început să curgă mai tare ca să mă salveze din situația de a răspunde nesuferitului care bombănea acolo. Știam că mai există două băi la parter, oare de ce o voia pe asta? Apa îmi inundase părul înspumat cu un șampon parfumat și bulgări mari și inegali de spumă coborau pe corpul meu ca pe un derdeluș. Vocea mi-a adus aminte că în copilărie săpunul îmi intra în ochi și țipam cât mă țineau puterile până când mama mă clătea bine.

  • Ăsta e un șampon care nu ustură, a zis vocea. Știi, uneori, să te spele cineva pe cap e cea mai mare dovadă de tandrețe. Alis nu o să mai reziste mult în ritmul ăsta, a schimbat vocea subiectul. Tot ce ține pe lângă ea o fals. E ca și cum ai purta doar diamante false. Nu te oglindești frumos în ele, îți pocesc chipul. Îmi pare rău de ea. Ai putea să-i sugerezi că toți oamenii ăia sunt un morman de interes. Când ea o să aibă nevoie de vreun ajutor, o să fugă ca iepurii.
  • Bine stră-stră bunicule, am mai încercat eu pe ici pe colo să-i sugerez, dar ea nu pricepe. Zice că spuma societății e gloria la care a ajuns cu greu.
  • N-a ajuns nicăieri. E doar o drojdie puturoasă prin care o să cadă și o să-și rupă gâtul. Spune-i!
  • Cum să-i explic că am vorbit cu tine în cabina de duș? O să spună că sunt o nebună. De fapt, să știi, că nebuna sunt eu. Pentru ei. Pentru spuma societății.
  • Nu-ți mai face atâtea griji…și nu te mai fâțâi atât.

Părul meu era moale și mirosea frumos a bumbac, ușile cabinei s-au deschis și am ieșit încet. M-am îmbrăcat la oglindă și am început să mă pieptăn. Arătam mult mai bine. Parcă și în ochi aveam mai multă lumină. Vocea tușea încet, încercând să-și acopere zgomotul.

  • Mi-ar face plăcere să ne mai….auzim…, am spus eu. Asta e dorința mea.
  • Din păcate nu pot să ți-o îndeplinesc…
  • Ai zis, orice…
  • Aproape orice…
  • !?
  • E ultima mea apariție în lumea voastră. Atâta mi-a fost permis. Trebuie să mă întorc la cei de dincolo…
  • Și ai ales să-ți petreci ultimele clipe într-o baie? Cu mine!? Să mă speli pe cap?
  • Să nu-mi zici că tu ai mai stat aici în baia asta și că m-ai urmărit și în alte dăți?
  • Am fost cât se poate de discret…, și vocea a surâs.

Bătăile în ușă au devenit insistente, dădea cu pumnii și cu palmele apoi cu picioarele. Am decis să ies de acolo ca să nu-i rupă lui Alis ușa. Ce oameni! Mi-am luat rămas bun de la voce, promițând că revin ca să-mi pun dorința și am ieșit în grabă. Într-adevăr la ușă stătea un bărbat înalt care mi-a suflat în ureche niște cuvinte oribile care și puțeau. Am coborât scările în viteză și m-am dus glonț la Alis care tocmai își anunța logodna cu unul din spuma societății.

În casa ei am mai fost invitată o singură dată, la vreo zece ani distanță de povestea cu stră-stră-bunicul. Alis avea chipul supt și ochii gri. Am stat cu ea la un ceai și am încercat să depănăm amintiri dar ea era cu mintea în altă parte. Am profitat de o mică pauză din conversația rară și am cerut voie să urc la baie. Alis mi-a răspuns că baia de sus fusese desființată.

desen de Alina Gherasim.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *