Portocale

Pe drumul îngustat de nămeții murdari de zăpadă veche, cenușie, înaintează cu pași apăsați sub lumina incertă și tulbure a după-amiezii de decembrie, strângând spasmodic în mână pachetul cu portocale, același din fiecare iarnă, pe care-l duce cu regularitatea unui mecanism de ceas stricat, dar fidel, marcând în gol aceeași mișcare a unei ore înțepenite în veșnicie.

Silueta sa de bărbat tânăr se prelinge ușor prin fumuriul luminii înghețate în răsuflarea răgușită a iernii, de-a lungul scheletelor negre de copaci torsionați de frig, pe care păsări aproape sinistre își țin imobile și grave, respirația.

Își aude zgomotul metalic al pașilor ca un ticăit de ceas, tic-tac, tic-tac, în timp ce-și ridică cu o mișcare energică rucsacul ce-i alunecă nervos pe umăr și o suviță de păr îi coboară în dezordine pe față, în vântul subțire și sinuos ca un șarpe ce-i zgârâie uneori obrajii. Simte prin zig-zagul plasei roșii forma rotundă a portocalelor. Le strânge cu putere, ca o rugăciune, o incantație.

Casa e pustie acum, dormitându-și în tăcere umbrele ce-o înviorau altădată. Dar el, bărbatul tânăr de 40 de ani, duce pachetul cu portocale în fiecare decembrie pe masa din cameră, în tava gri de inox, așezată ca un ritual de duminică pe fața de masă cusută de degetele crăpate ale bunicii.

Brusc alunecă la o cotitură pe o porțiune de gheață  lucind în fața lui, dar își redresează viguros corpul, lipind pachetul cu portocale de geaca portocalie, impermeabilă. În fața lui, întreg drumul e un patinoar pe care lunecă în liniștea fumurie a zilei, oameni iviți de neunde. ”Ciudat, își spuse cu uimire stranie, am mai văzut toate astea undeva”, dar memoria lui nu reușește să se agațe de nicio imagine stocată acolo, în ungherele sinuoase ale creierului sau în cămăruțele apoase ale sufletului. Se strecoară printre oamenii aceia fără ca ei să-l vadă, surprinzându-i concentrați asupra gesturilor lor neterminate, încremeniți în desfășurarea lor înghețată. O senzație grea îl apasă, ”am mai văzut toate astea undeva”, își repetă mecanic și inutil.

Poarta scârțâie greu, prelung. Un strat gros de zăpadă pare că afundă și mai tare în pământ casa mică, întunecată și solitară, în jurul căreia e iarnă albă. Cheia atârnată de un breloc metalic elegant, gravat cu numele lui, un dar al unei femei pe care a ascuns-o prea repede în trecut, se învârte sprințară și împinge ușa firavă pe marginea căreia gerul a imobilizat pânze vechi de păianjen. În capătul camerei din față, lumina se topește aburindă în căldura sobei. ”Bunico, mai dă-mi din strugurii din pod”. Și bunica întinde băiatului cu păr negru și lung, un strugure stafidit, adus din podul cu delicatese și încălzit pe marginea sobei. Boabele deshidratate de strugure sunt dulci, esențe incredibile de dulceață. Și de copilărie. Și de afecțiune. Și de siguranță. Copilul închide ochii, savurându-le. Stă jos, între bradul simplu de Crăciun și picioarele mesei vechi, zgâriate de ani. Sub masa aceea obișnuia să se ascundă cu jucăriile lui, de fiecare dată când se supăra pe lume. Sau pe el. Pe masă, o față de masă cu dungi roșii și negre, cusută de bunica. E aceeași de când s-a născut el. Și tot de atunci, o tavă gri de inox, pe care bunica a așezat portocale. Și mere. Mirosul lor se revarsă plăcut în cameră. ”Bunico, mai dă-mi din strugurii din pod”…

O pudră cenușie de praf acoperă tava. Îngândurat, rătăcit nu se știe unde, bărbatul își trece degetele peste ea, cu mișcări delicate, mângâind amintiri. Sau doar mâna îmbătrânită a bunicii. Mișcările sale brăzdează urme adânci și luminoase peste fumuriul tăvii. Apoi așază una câte una, portocalele. Încet, o lume se reface. Se recompune piesă cu piesă. ”Bunico, mai…”

Cheia se învârte din nou, invers. Ușa se închide peste lumina aburindă și mirosul portocalelor. Băiatul cu plete negre rămâne dincolo de lemnul cariat al ușii de la intrare, între bradul modest de Crăciun și picioarele zdrelite ale mesei vechi. În aer, suspendat ca o interogație, gestul bunicii de a-i întinde un ciorchine stafidit de strugure. Din podul cu delicatese.

Afară, lumina e mai cenușie și mai tulbure. Bărbatul înaintează pe drumul lucios de gheață, cu colțurile gurii încordate. Știe că a mai rămas ceva ce n-a făcut. Ca și cum lumina ambiguă de afară îl desparte de lumina limpede și caldă pe care a lăsat-o în casa mică și solitară. O bizară neliniște pare să-l cuprindă. ”Am mai văzut toate astea undeva”, se surprinse repetându-și, cu o căutare zadarnică în sinele său.

În întunericul camerei din față, pe peretele de lângă masa veche pe care dorm rotund portocalele de-abia aduse, o copie veche, ușor ștearsă și înnegrită, a unui tablou. Pe marginea lui, într-un colț, din scrisul caligrafic pe care timpul l-a estompat definitiv, s-ar fi putut citi acum: Bruegel ”Peisaj de iarnă (…)”

Undeva, în drumul său înapoi, bărbatul merge cu pași mecanici. Privirea lui cade, melancolică, peste tot…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *