Zidul

Azi nu ai mai apărut. Ce e cu tine?

Nici eu nu te-am văzut. Am fost.

Îmi place de tine.

Ai înțeles?

De ce taci?

Și mie. Cât mai ai?

8

Eu 6

Vino pe 11 mai la Vendée în piață.

Poate…

Îmi vine să urlu.

Bine.

Bine ce?!!

Scriu greu. Ăia cu ochii pe mine.

Te iubesc

Și eu

Când ies vin să te iau. Să fii acolo.

Toate astea erau scrise pe un zid. În vârful dealului din zare au construit mănăstirea acum mai bine de cinci sute de ani. Pe atunci zidul ăsta măcinat era o parte din bucătărie sau cuhnie, cum i se spunea. Când mă gândesc la câte arome a savurat și ce căldură plăcută îl cuprindea pe o parte, mă apucă o stare de visare și de fericire. Acolo undeva în partea de sus, sigur agățau mănunchiuri de ierburi uscate aromate și trebuincioase mâncărurilor simple și foarte gustoase, care se presupune că trezeau și gândurile pioase nu doar pe cele lumești. Poate că în acele vremuri de demult, într-o zi de iarnă o fată rumenă și tânără, ajutor la bucătărie, s-a sprijinit de zid ca să se odihnească un pic și să strângă în pumn o piatră mică și roșie pe care i-o dăduse băiatul fierarului. Ea nu voia să rămână de tot la mănăstire deși casă nu avea unde să se întoarcă. Aici la bucătărie era bine, îi plăcea mult cămara cu sacii de cartofi și rafturile cu tot felul de ierburi și carafe lucitoare. Nici nu o puneau să spună toate rugăciunile, era un simplu ajutor și nu o novice ca acele tinere străvezii. Ele treceau seara tăcute pe culoarul îngust, rece și întunecat de lângă bucătărie, murmurau ceva încet în zgomot de rozarii. Și dispăreau în taina unei capele. Uneori le vedea în miez de noapte ieșind în curtea ninsă, traversând-o cu pași mărunți prin zăpadă, încălțate cu sandale grele. Cântau încet de parcă toate vocile erau una și frigul amarnic le dădea tonul. În bucătărie era cald și bine. Uneori în timpul zilei era o agitație teribilă mai ales când maica superioară anunța vreo vizită a unui înalt prelat. Bucătăresele care nu erau măicuțe nici ele și liota de ajutoare aduse din sat pentru aceste ocazii, făceau din cuhnia mănăstirii un loc foarte vesel, parcă mai degrabă semăna cu un bâlci. Când trecea toată nebunia, fata cea rumenă se așeza obosită, parcă o văd, pe un scaun mic de lemn cu mâna strânsă peste buzunarul larg al șorțului. Ascundea ceva mic acolo, nici nu îndrăznea să se uite mai bine, parcă tot amâna ceva. Primise de data asta o figurină din lemn învelită într-o bucată de postav rubiniu. Nu voia să o privească, ținea ochii închiși, încerca să și-o imagineze. Apoi a luat un băț gros de pe jos și a desenat pe zid un cerc. L-a desenat atât de apăsat încât se vede și astăzi.

*

Acum, după mai bine de cinci sute de ani, glasurile mărunte și vesele, cânturile sfioase și suspinele evlavioase s-au stins sau poate că s-au ascuns în acest zid care domină azi sumbra priveliște. De când s-a terminat războiul au transformat tot locul într-o pușcărie, iar zidul desparte cele două aripi unde sunt celulele. Într-o parte sunt aduși bărbații, în cealaltă parte femeile. Sunt aici pentru diverse fapte, furturi, escrocherii, jafuri, nici nu mai contează ce au făcut. Tot închiși sunt. Vremurile sunt tulburi oricum. Pentru plimbările în cerc curtea este comună. Întâi ies bărbații, apoi femeile. Se pot vedea între ei cu greu, cu coada ochiului în momentul în care trec pe lângă zidul cu pricina, apoi unii sau alții dispar printr-o ușă scundă într-un culoar întunecat.

Emile este un zdrahon înalt de vreo doi metri și cu o privire piezișă parcă e pus mereu pe harță. Când își așteaptă rândul să intre pe ușa aia bicisnică, ori îi plesnește pe cei din fața lui sau le ciupește ceafa așa ca să se distreze ori scrijelește ceva cu un băț ascuțit pe tencuiala moale și scămoșată a zidului. Azi a plouat mult și scrisul lui se împlântă anevoios și scălămbăiat în carnea flască a peretelui. Te iu…și încă ceva mai voia să scrie când e împins cu brutalitate de unul nerăbdător. Unde naiba s-or grăbi așa? Emile se întoarce brusc și îi plantează un pumn direct în creștetul capului. Ălălalt își înfige unghiile ca niște gheare în gâtul zdrahonului lăsându-i o rană destul de adâncă. Gardienii sar să-i despartă. Ajuns în celulă, Emile se trântește cu zgomot pe salteaua tare a patului de fier. Își ține mâna apăsat pe rană, sângerarea pare că s-a oprit. Dacă ar fi reușit să zărească măcar o șuviță din părul ei, nici nu apucase să-i scrie tot mesajul pe zid. De două luni de când apăruse ea în acest loc al pedepsei el nu mai avea liniște. Nu văzuse mare lucru din ea, uneori se intersectau când ieșeau la plimbarea în cerc. Nu aveau voie să ridice privirea din pământ, cu coada ochiului i-a văzut întâi mâinile cu degete scurte și muncite ținute strâns pe buzunarul hainei aspre ca și cum ar fi apărat ceva. Abia apoi i-a văzut ochii negri, ce ochi! Câtă durere se ascundea în ei. Dar azi nu o văzuse și era nervos. Dacă se eliberase și el nu știa? Deși avea iscoade bune printre deținuți nu putea fi sigur de nimic. Asta e un loc în care nu poți fi sigur de nimic. Ieri ea îi lăsase un mesaj pe zid, o mâzgăleală, lui Emile îi era greu să o descifreze, ba mai mult i-a venit în cap gândul că ea i-a spus adio în felul ei. Sau, mai rău, că îi scrie altuia. Ce tâmpenie! Sângerează iar. Din rană se prelinge o dâră roșie subțire. El o șterge cu palma.

*

În seara aceea geroasă, în iarna cumplită a anului 1364 când a înghețat Ronul, porțile mănăstirii s-au deschis pentru a primi câțiva pelerini care se rătăciseră în pădurile încremenite. Aveau fețele vineții de parcă le părăsise sângele. În cuhnie era cald, buștenii încă ardeau mocnit. Cei patru norocoși au fost puși la o masă mare de lemn și au primit o cină modestă dar îndestulătoare. Marta cea rumenă așeza niște ulcioare mari pe o poliță și trăgea cu coada ochiului la musafiri. Acum căpătaseră și ei ceva culoare. Cel mai înalt era chiar frumos, avea părul negru corb și niște mâini cu degete cam scurte sau poate că asta era impresia ei. El ținea strâns în mâini o bucată mare de pâine pe care o ducea la gură cu gesturi nervoase. Marta le-a adus o carafă cu vin bun și apoi s-a dus într-un colț al cuhniei ca să lege niște uscături aromate și să le atârne pe o sfoară. Nu-i venea să se retragă în odaia ei. Mai trebuia să pună condimente în vase mici, ghimbir, șofran, piper, sare, foarte prețioase toate, era vai de ea dacă le risipea pe jos. Așa că se puse pe treabă. Întâi a scos de sub masă niște vase din lemn bine uscat, apoi a turnat în fiecare câte un săculeț de pulbere galbenă, neagră, gri, verzuie, roșiatică, alese după aromă. Mirosul lor amestecat îi făcea rău. Simțea că abia se mai ține pe picioare. Dar nu voia să plece. În aburii care ieșeau din blidul de lut, figura lui părea și mai frumoasă. Mânca cu ochii plecați și din când în când o privea pe furiș. O vedea cum strânge mâna și mai tare pe buzunarul acela larg. Ar fi vrut să-i spună ceva. Dar îi era prea foame.

*

Lingurile astea din metal prost îl scoteau din sărite pe Emile. Ca și mâncarea proastă. Pușcăriile de după război aveau niște reguli noi pe care nu le înțelegeau mulți. Iar Emile era un revoltat oricum și pentru orice cauză îi ieșea în cale. Astăzi părea un pic mai bine dispus, reușise să-i scrie ei două cuvinte pe zidul ăla.

Ce faci?

Încet-încet zidul se umplea de cuvinte, unele de neînțeles, erau chiar urme de dialog. Zilele treceau și el se simțea din ce în ce mai legat de ea. Era o mare victorie că-i scrisese, mai ales că paznicii erau cu ochii pe el. Chiar dacă nu primește un răspuns rapid, tot e fericit. Ieri a zărit-o sau poate că i s-a părut doar, părul ei castaniu ieșea puțin de sub o basma grosolană. Trec zilele așa cum traversează păsările alea curtea închisorii. El le vede doar când trec pe acolo, nu știe unde se duc. Sau de unde vin. Stătuse odată pe malul oceanului când marea se retrăgea, a așteptat-o două ore până când a revenit furioasă. Acum privește cerul. Și așteaptă. Poate că bățul cu care scrie pe tencuiala umedă nu este ascuțit și nu se înțeleg cuvintele. El oricum scrie urât. I-ar trebui altceva dar aici nu are voie cu obiecte ascuțite. Se trântește pe pat și apucă bucata aia care atârnă din arcul de sus. Cu greu reușește să o rupă. Dar ce să scrie? Are multe să-i spună. Își simte sufletul greu, îl apasă. Ea e singurul miracol petrecut în viața lui. Altceva mai frumos nu a cunoscut. În toată mizeria în care a ajuns, gândul la ea îl ține în viață. Cerul s-a făcut violet. Mâine va fi o zi frumoasă. Spre seară l-au dus la infirmeria penitenciarului, rana nu voia să se închidă și pace.

Din când în când pelerinul își ridica privirea din blidul aburind și se uita la Marta. Iar ea se făcea că nu-l vede. Nu se cade să se uite în ochii unui străin chiar dacă nu este o novice a mânăstirii și nici nu are de gând să intre la ascultare. Își face de lucru prin bucătărie, curăță niște linguri mari. Apoi cu coada lor zgârie ceva pe piatra moale a zidului de lângă ea. Desenează un fel de inimă și încearcă să o șteargă. El îi privește de la distanță toate mișcările și surâde. Călătorul pune lingura jos și se ridică de la masă. Ceilalți îl urmează în tăcere. Rumena fată l-ar fi oprit. Ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu era singură în bucătărie. Oricum nu era frumos să facă ea primul pas. El a trecut pe lângă ea, a privit-o în ochi și apoi a ieșit din încăpere. Marta nu l-a mai revăzut niciodată.

*

În camera mică a infirmeriei, Emile se uita în gol. Pe hol erau trei bărbați și o femeie. Gardieni. Prin ușa deschisă, Emile putea să audă discuția lor. Gardianca vorbea destul de tare despre o întâmplare care o supărase. Ieri când s-a dat jos din autobuz a fost oprită de o femeie în vârstă care s-a uitat fix la ea. Nu-și putea lua gândul de la privirea bătrânei. Ce avusese cu ea? Unul dintre gardieni o încurajează că nu-i nimic, ce să fie, să stea liniștită. Emile stă întins în pat, cu ochii pe pereți și se gândește la iubita lui. Nici nu știu cum o cheamă, poate că Marie, ar fi frumos. Dar dacă o cheamă Adelaide? Cât timp o să-l țină aici? Nu-l bagă nimeni în seamă. Nu vine nici un medic. I-a pansat rana o asistentă grasă, grăbită să plece acasă. La un moment dat a auzit pașii gardienilor. Se îndepărtau. Apoi nu s-a mai auzit nimic. Rămas singur lui Emile i-au trecut prin cap tot soiul de gânduri. Să evadeze, asta e. Dar cum? Și cu iubita lui cum rămâne? Emile devine din ce în ce mai agitat. Chiar nu mai era nici un om acolo pe culoar? De ce nu îi dăduse nimeni măcar o pastilă de cap? Simțea durerea până în creier. O să găsească el un mod să o anunțe că a plecat. De fapt îi scrisese pe zid că o așteaptă la Vendée pe 11 mai. O să vină ea, era sigur de asta. Privește în dreapta și în stânga, ochește o ușă albă și îngustă și în câteva secunde o ia la fugă pe un hol lung și cenușiu. În zare vedea o lumină stinsă, apoi o pajiște de un verde ciudat foarte întunecat.

Gardienii s-au întors a doua zi în infirmerie. Femeia a aruncat pe o masă un dosar cu coperți negre. Au început să vorbească între ei. Erau neliniștiți. Ea se tot întreba cum a fost posibil ca cei de acolo să se fi înșelat în legătură cu evoluția rănii acelui deținut. A murit în dimineața asta singur ca un câine, în urma unei septicemii. Putea fi salvat dacă asistentele nu l-a fi lăsat nesupravegheat noaptea trecută. Ancheta va decide vinovatul. Dosarul deținutului Emile Bonnay va trece în seama judecătorului.

*

După 12 ani, când vechea pușcărie a fost transformată din nou în mănăstire, cineva a descoperit în noua cuhnie, pe un perete tăinuit din spatele cuptorului, ascuns vederii, niște inscripții greu de descifrat.

Aseară la masă ți-am văzut mâinile. Sunt frumoase.

Mâinile mele muncite au uitat să mai mângâie.

O să le învăț eu.

Simt că nu mai am răbdare. Mai am 240 de zile.

Nu uita de Vendée

Nu uit, nu uit

Te iu..

De ce nu mi-ai scris de atâtea zile?

Am fost bolnav.

Mereu mă gândesc la tine.

Îmi ești tare dragă.

Și tu mie, mult.

Mâine la plimbarea ”rotundă” să mă privești.

Numai așa rezist.

Da, da, da!

Blestemații de gardieni ne urmăresc.

Nu ne scapă din ochi.

Blestemații.

Nu uita de Vendée. 11 mai.

Nu uit, nu uit.

La o distanță nu foarte mare era scrijelit în tencuiala veche a zidului un cerc.

desen de Alina GHERASIM