Sfârşitul lui Napoleon este punctul din care mitul prometeic al geniului încătuşat pe insula inospitalieră începe să se nască. Iar monumentala investigaţie biografică a lui Adam Zamosyki nu este decât tentativa de a identifica, dincolo de edificiul de marmură cioplit în secoli, chipul celui care se înalţă, din obscuritatea Corsicăi, spre a deveni ziditor de imperiu. Refuzând, tonul encomiastic şi delirul hagiografic al literaturii apologetice, dar şi tentaţia detractărilor absurde, cartea lui Adam Zamoyski este asemenea unui roman în centrul căruia se află Omul ce, sedus de glorie şi bântuit de demonii săi, este incapabil să evite abisul în care îl aruncă ambiţia sa luciferică. Iar din acest abis al căderii apocaliptice se iveşte legenda din care se hrăneşte mitologia ţesută în jurul efigiei sale.
În cele din urmă, fără a fi geniul infailibil pe care îl proclamă textele de propagandă, Napoleon este un copil al epocii sale, un produs al timpului său, chemat să ordoneze statul pe care anul 1789 îl aşezase pe temeliile utopiei. Napoleon este modelat, uman şi intelectual, de acest mediu pentru care evocarea măreţiei şi eroismului Antichităţii reprezintă calea spre regăsirea nobleţei. Revoluţia şi războaiele care îi urmează sunt fundalul pe care se desenează destinul pe care viitorul Cezar al Europei îl imaginează cu gândul la cei de dinaintea sa.
Gloria este spectrul care îl bântuie pe Napoleon. Soldatul este animat de ambiţia de a merge în căutarea izbânzilor fără de care virtutea este imposibilă. Abandonarea eticii creştine eliberează terenul pentru acest cult al curajului ziditor. Napoleon nu este singurul care se închină la noii zei , dar este cel mai important dintre candidaţii la nemurire. Războiul este, în acest context de fluiditate extremă, mediul în care se făureşte legenda. Contrastul dintre combinatorii politici şi temeritatea spadei este parte din regula jocului. Micul nobil de provincie stângaci devine Cezarul ce aspiră la întemeierea unui stat al ordinii şi al meritocraţiei, la adăpost de restauraţia regală şi de excesele terorii.
Iată de ce gloria de pe câmpurile de bătălie din Italia şi din Egipt este soclul pe care se ridică statuia Salvatorului. Istoria Franţei sub Directorat o evocă pe aceea a Romei în anii de final ai Republicii. Decadenţa corpului politic cheamă la lumină energiile dictatorului militar. Aura marţială este toga în care se va înveştmânta noul stăpân. Lovitura de stat din 1799, cea în care aliaţii şi acoliţii săi joacă un rol decisiv, este prima treaptă pe care o urcă în acest drum către omnipotenţă. Travestiul roman al Consulatului nu poate înşela pe nimeni: Revoluţia dă naştere cezarismului, spada guvernează, prin recursul la elaborate forme constituţionale, forme dincolo de care se află Voinţa unui singur om.
Dar ceea ce acest regim al omnipotenţei clădeşte este însăşi forma în care Franţa şi Europa trăiesc în secolul şi jumătate de după Napoleon. Geniul Consulatului este unul al sintezei, unul al concilierii contrariilor, unul al construcţiei. Bonapartismul reuneşte Franţa, oferind o platformă în care vocaţia egalităţii în faţa legii se întâlneşte cu cultul ordinii şi al centralizării. În Consiliul de stat, acest regim îşi are cea mai eficientă dintre instituţii. Republica autocratică este, în Europa, centrul din care iradiază o ideologie a Luminilor şi eliberării: elanul francez este, cel puţin aparent, unul emancipator.
Drumul Imperiului este străjuit de bornele nemăsurii cezarice şi ale a erorilor strategice. Ceremonia grandioasă de încoronare nu poate compensa absenţa legitimităţii monarhice. Judecata lui Adam Zamoyski este de o luciditate casantă. Încercarea lui Napoleon de a reconstitui, fie şi parţial, Vechiul regim nu face decât să creeze o caricatură. În pofida luxului, în pofida puterii militare, în pofida controlului pe care îl exercită asupra societăţii, Împăratul este slăbit de complexele de inferioritate şi de nesiguranţă ale parvenitului ce nu poate fi acceptat în acest univers reglat de tradiţii seculare. Cezarul Franţei şi al Europei nu poate accepta nici o înfrângere, de vreme ce legitimitatea sa este în întregime una întemeiată pe faptele de arme. Contractul social pe care îl propune naţiunii sale este unul mai fragil decât aparenţele de grandoare ar indica.
Iar erorile strategice la nivel european nu sunt decât efectul hybris-ului care nu poate îngrădit. Franţa eliberatoare este înlocuită de Franţa opresoare, de Franţa care tratează Europa dominată de regi de carton şi de membri ai familiei imperiale ca pe un domeniu de pradă şi de jaf. Unitatea europeană , elogiată de zeloţii cultului bonapartist, este, în realitate, una născută prin spoliere şi dispreţ pentru demnitatea popoarelor. Trecerea de la vocaţia emancipatoare la presiunea imperială explică vitalitatea naţionalismului german sau rezistenţa feroce din Spania. Flirtul cu Polonia nu este altceva decât o manevră cinică. Admirat de polonezi, Napoleon este pregătit să îi trateze ca pe o monedă de schimb teritorială.
Iar relaţia cu Rusia ilustrează, în relectura lui Zamoyski, potenţialul de auto-iluzionare fatal al lui Napoleon. Alegând Rusia ca aliat şi mai apoi ca inamic, Imperiul său se înscrie pe drumul ruinei şi al dezastrului militar. Lipsa de claritate a campaniei din Rusia este un alt element crucial al descompunerii ce survine accelerat. Scenele de sfârşit de lume din retragerea rusă acompaniază eclipsa ordinii franceze în Europa.
Şi poate pentru că este locuit de un insaţiabil duh al gloriei, Napoleon nu poate încheia pace cu adevărat niciodată. El este încrezător doar în steaua sa, iar aura care îl însoţeşte este una cu adevărat unică în modernitate. Chiar şi atunci când înfrângerea nu mai poate fi evitată, fascinaţia sa supravieţuieşte, fie şi diminuată. Dar Napoleon cel din 1814 şi din cele “o sută de zile” nu mai poate fi Cezarul neînfrânt. Franţa este devorată de cel care se crede una cu destinul ei. Bătălia de la Waterloo este cel din urmă act al unei tragedii militare. În aceste ultime zile , el este un proscris, demonizat de întreaga Europă.
Dar din această materie a înfrângerii se iveşte Mitul cu ale cărui aripi Napoleon se întinde spre a domina deceniile ce vin. O dată cu Sfânta Elena, o dată cu mărturisirile consemnate de Las Cases, o dată cu dispariţia sa fizică, el este Martirul, este Prometeul înlănţuit de reacţiunea europeană pe o stâncă îndepărtată. În posteritate, Napoleon triumfă prin exaltarea romantică. El nu mai este cuceritorul mânat de ambiţie , el nu mai este opresorul, el este, în această mitologie în care se îmbracă, definitiv, Geniul care ispăşeşte păcatele întregii omeniri visând la libertate, dar şi efigia măreţiei franceze. Coroana de spini este coroana de lauri a Legendei: a legendei ce durează, asemeni unui cântec medieval, invincibilă, tenace şi seducătoare.
