Atunci când nu demult am scris despre stare, constatam cât de multe aspecte și înțelesuri plăcute, dar mai ales neplăcute poate avea cuvântul în cauză la noi, la români, probând fantezie debordantă , însă și realități nedorite. Condițiile meteo din perioada hibernală actuală mi-au relevat însă că mult mai dură decât cea mai neplăcută stare poate fi căderea; trecând pe lângă o clădire oficială (nu că privatele, adică proprietățile private, ar sta mult mai bine), am constatat că pe lângă inscripția veche de câțiva ani „Atenție, cade tencuiala”, a mai apărut una la dreapta ei „Atenție, cade zăpada”. Desigur, efectul nu poate fi decât neplăcut. Superlativul l-am observat însă la un alt edificiu pe care, pe lângă „Cade tencuiala” și „Cad țiglele”, dar și „Cad cărămizi” a apărut inevitabil deja citatul „Cade zăpada”. Un record al spiritului civic autohton. Și totuși, dacă ai scăpat de inamicii tencuială, țigle, cărămizi și zăpadă, nu poți să nu meditezi asupra căderii care, iată, e prezentă la orice pas urban în mai toate marile așezări ale Patriei. Și nu numai.
Dacă n-ar fi fost reală întâmplarea, ar suna anecdotic: cu ceva ani în urmă o doamnă a fost grav accidentată după ce o bucată de tencuială i-a căzut pe cap, tocmai în fața sediului partidului aflat atunci la cârma orașului nostru; era probabil o nedorită coincidență între starea edificiului și scleroza partidului în cauză dispărut între timp. Actualul partid cârmaci se dovedește ceva mai șmecher apelând la cea mai nouă formă de renovare românească, ca să nu scriu inovare, adică acoperirea sediului-ruină cu plasă neagră. În aceste condiții desigur că nu poți amenda căderile altora.
Ca tot ce e bun, rău, complex, convingător și deschizător al cugetării, căderea (de la verbul a cădea) provine din latină; verbul cu o sumedenie de înțelesuri preluate cu spirit industrios de urmași e cadere.
O trecere în revistă, fie și sumară, ne dovedește că suntem înconjurați, presați, tulburați de căderi pe care nu o dată suntem incapabili să le ocolim sau să le înfruntăm. Dintre cele concrete prin efecte am văzut deja câteva. Sunt obiective, adică presupun obiecte dure, dar și fortuite, asta însemnând de la Fortuna, adică neprevăzute și nu „forțoase” cum cred semianalfabeții.
Nu pot să omit periodica și dorita de unii cădere a guvernului pentru ca apoi să vină la putere un altul care cert va trebui la rândul lui să cadă; nu se prea întâmplă așa, deoarece mai întâi cade moțiunea. Mecanismul e inconfundabil și repetabil ca povara din poezie sau ca bolovanul lui Sisif, mai ales că toți au trecut pe la putere în ultimii aproape treizeci de ani. Căderea depinde de cine trădează și cine sprijină.
Căderea în dizgrație e de regulă efectul unei insuficiente gudurări pe lângă șef (de partid, de instituție, etc.). Revenirea e dificilă și presupune fie un efort felatoriu nemăsurat și grețos dar posibil rentabil, fie o schimbare în structura generală făcându-l necesar pe cel dizgrațiat; în politică se întâmplă frecvent.
Deși sună frumos, nu e de dorit nici căderea liberă, fie și pentru faptul că efectul final e la fel de zdrobitor ca și în absența epitetului.
Căderea în uitare, oricât de neplăcută, e firească și specifică vieții sociale, vizând individul care din varii motive nu mai are nimic de oferit, adică ajuns în stadiul de inutil(izabil).
Căderea la învoială e cel mai adesea dubioasă, ascunzând un compromis; onorabil sau mai puțin.
Căderea în gol, ca efect, e identică cu cea pe plin, atâta doar că plinul se vede pe când golul e cam nedefinit. Oricum, nimeni nu s-a întors din gol.
Căderea în derizoriu e sinonimă cu cea în derâdere, ambele forme raportându-se la râs. Cauzele pot fi multiple, de regulă sursa fiind debitarea inepțiilor mai ales când cel căzut vorbește cu emfază despre ceea ce nu știe, crezându-se însă lumen mundi. Cea mai potrivită rămâne interogația horațiană „prieteni, vă puteți stăpâni râsul???”.
Căderea la datorie e una din cele mai ticălos ticluite căderi de către politicieni; și asta pentru că nu cade la datorie nici unul dintre ei probabil pentru că, fiind atât de generală, nu e clar niciodată care e datoria lor.
În imediata apropiere a celei de mai sus, aproape sinonimă cu ea e căderea în luptă; e mai curând o inepție decât o ticăloșie, deși se îmbină cele două. Din confesiunile multor luptători, profesioniști sau „chemați la oaste pentru apărarea Patriei”, am dedus că majoritatea n-a mers cu gândul de a muri, ci pentru că a fost obligată să meargă, iar cei care au căzut sunt nenorociții sau înfierbântații cerebral pe care i-a găsit un glonț, un obuz, sau altă jucărie aducătoare de moarte. Rămâne o grandioasă ticăloșie declararea stării de război în parlament atâta timp cât cel care cu ifos și emfază o face trimițându-i pe alții la moarte sigură, pentru ca el și ai lui să se refugieze, cu sau fără capul încoronat, sau pur și simplu să rămână la căldura capitalei, intră în cartea de istorie ca eliberator. Pentru cel căzut în luptă rămâne „șansa” cu totul nesperată de a i se ridica, deci contrar căderii, monumentul ostașului necunoscut cu periodice depuneri de coroane din partea supraviețuitorilor care l-au trimis la moarte și a urmașilor lor.
Căderea de la înălțime e oarecum tautologică de vreme ce nu există cădere din adâncuri.
Cu totul catastrofică pentru cetățeanul de rând, deci nu pentru învârtiți, ar putea fi căderea leului, adică a monedei naționale. Oricând posibilă această cădere, e totuși reversibilă prin aranjamentele celor care au provocat faza inițială și care ies în profit.
Dacă statul în cap e de obicei prin propria voie, neplăcut este căzutul în cap cu efecte dezastruoase. De remarcat însă cazurile în care simptomele sunt de cădere în cap, deși cel suspicionat nu a pățit așa ceva.
Căderea Constantinopolului e un exemplu tipic traductibil prin „țara arde și baba se piaptănă”, de vreme ce în timp ce orașul își trăia ultimele ore premusulmane, cuvioșii părinți se certau pe probleme liturgice, de unde și sintagma „discuții bizantine”; de care pare să nu fim scutiți nici noi azi în fanariota noastră capitală. Deci nu e ca la Rîm, ci ca la Stambul.
Căderea îngerilor e de mult rezolvată; cei puri și fără sex au rămas sus, iar cei răi se plimbă printre noi vârându-și codițele spre a ne pune la încercare; dar tot din ordinul Atotputernicului, după cum ne instruiește episcopul Milanului.
Căderea în genunchi are multiple înțelesuri; se poate cădea de oboseală, se mai poate cădea ca recunoaștere a unei înfrângeri cu speranța să nu ajungă capul unde stau… genunchii, sau se poate cădea în aceeași genunchi, la propriu spre a cere ceva: o funcție, o îngăduință, sau înscrierea în partid cum s-a practicat în unele cazuri și în comunism.
Căderea pe gânduri e discutabilă, uneori inutilă mai ales dacă uiți să te scoli de pe ele, oricât ar fi de frumoase.
Căderea în extaz e la fel de inutilă precum precedenta, mai ales că probează o anumită neputință suspectă atunci când izvorul îți este inferior. Extazul mistic rămâne și mai suspect fiind deci de preferat îndemnul clasic nil admirari, adică să nu admirăm exagerat nimic.
Căderea în păcat e absolut relativă în măsura în care păcatul și imoralul sunt doar aspecte care nu convin la un moment dat unei comunități. Nu includem aici crima, violul și raptul. Relativitatea e dată și de posibilitatea absolvirii prin mijloace și mai relative promovate de persoane absolut… relative.
Căderea în ispită e cea mai umană, poate chiar dorită periodic de individul uman spre a fi umanissim; cum altfel să interpretăm cugetarea antică „sunt om și consider că nimic din ceea ce e omenesc nu trebuie să-mi fie străin”. Această cădere e în fond o fațetă a dorinței de cunoaștere a omului. Și Ambrozie așa crede despre ispitirea paradisiacă.
(de)Căderea din drepturi, oricare ar fi ele, e dovada unei proaste administrări a proprietății private sau nu; se rezolvă prin relații temeinice sau avocați bine plătiți și inteligenți.
Căderea cu tronc, adică a-i cădea cuiva cu tronc e de dorit dar se întâmplă rar și nu o dată lasă impresia (invidioasă) „prost să fii, noroc să ai”.
A cădea prizonier, adică prizonieratul depinde de prepoziția la: a cădea la… sau dincolo, povestesc cei care au pățit-o.
Căderea capului ca urmare a decapitării reprezintă cel mai adesea finalul unei domnii vasale cu specific românesc, dacă ne gândim la mulți dintre bravii noștri domnitori, fără a-i fi regretat neapărat cineva la cât au jumulit Țara. Cronicarul specifică faptul că adesea căderea capului era urmată instantaneu de rostogolirea lui cu ultimele clipiri ale ochilor.
În aceeași sferă anatomică, căderea părului, regretabilă, e exploatată de firmele de medicamente cu promisiuni ce trimit cu gândul la clasele primare, la poezia lui Alecsandri cu „Ursan pletos ca zimbrul”; fără malițiozitate însă, zimbrul nu are plete.
În fine anunțul plin de veselie și încredere „Cad prețurile” devine cel puțin contradictoriu, ca să nu zic direct prostesc, prin „clarificarea” secventă „găsiți la megaprețul de… ” ceva; desigur că în acest caz nu e bine să știi deloc nici latină, dară-mi-te greacă. Mega înseamnă mare, către foarte mare, adică, în acest caz, falimentul vânzărilor; mult mai corect și încurajator ar fi latinescul „miniprețuri”; fie și cu trimitere la moda mini ca să înțeleagă și tot mitocanul semianalfabet.
Cu certitudine am omis o serie de căderi importante dar nevoind să cad în perfecționism amintesc o ultimă ipostază care, deși cosmică, trimite tot la om: spune frumos Heliade al nostru valorificând credința populară, „mai cade câte-o stea, mai moare câte un rege”. Iată o cădere cu totul necesară de această dată spre a înțelege că dincolo de parastase și fariseisme suntem cu toții oameni. Adică supuși căderii.
