Piese de puzzle

În fragila noastră trecere – act identitar în fond, căutare aseptică a propriului eu – prin timpul ce ne înghite feroce pe toți laolaltă, ne zbatem mai mult sau mai puțin verosimil să lăsăm în urmă semne concrete ale viețuirii noastre, cu trista iluzie că ne vom fi consumat eficient și deloc zadarnic clipele din care ne compunem.

Scenariul identic al fiecărei zile, prin care plutim cu somnolență de automate bine reglate, ne pare suficient atâta timp cât în semiobscuritatea înserării, într-un bilanț orgolios, însumăm fapte, acte vizibile, palpabile, semn că am stăpânit timpul, am oprit temporar inexorabila și atrocea curgere, am dat substanță energiei, ne-am re-creat acționând.

Și totuși, omul de azi sau mai mult, cel dintotdeauna, omul etern al timpului fără-nceput și fără sfârșit, este poate, dincolo de actele sumare și sărăcăcioase ale realității, omul interior, definit și perpetuu redefinit prin trăiri.

Nimic mai acut, mai bulversant sau mai tonic decât o emoție care ne invadează, punându-ne în rezonanță cu noi înșine sau cu ceilalți, simpli martori ai trăirii noastre sau dimpotrivă, devoratori empatici de emoții împărtășite în prea rarele comuniuni lăuntrice ale zilelor noastre atât de grăbite.

Îmi place să văd viața ca o înșiruire tulburătoare și fascinantă de emoții autentice, mai mult decât ca o suită liniară și prozaică de fapte înscrise în mediocrul drum al fiecărei zile. Faptele noastre supraviețuiesc atâta timp cât își întind tentacular efectele benefice sau sumbre asupra destinelor, de vreme ce, ca-ntr-o amețitoare rotație de carusel, un fapt ia mereu și mereu locul altui fapt. Le regăsesc întotdeauna în memorie, asemeni unor faruri ce-au jalonat cândva momente importante ale devenirii mele, însă singure, doar ele, faptele, dezgolite de trăirea ce le-a-nsoțit de fiecare dată, nu-nseamnă aproape nimic. Goale carcase, sunând a vid, lipsite de puls, de sângele care circulă și dă sens. Pe când ele, emoțiile subzistă cu regularitatea orologiilor de pe fațadele vechilor catedrale, veșnice reiterări ale trăirii inițiale, niciodată mai puțin intense, mai puțin ponderate. Fragmente de senzații provocate de pildă, de felul în care cade lumina pe fiecare frântură a drumului zilnic parcurs până la serviciu, tresărirea interioară izvorâtă din fluturarea unei familiare gecuțe portocalii în alunecarea ei fragilă pe lângă noi sau zbaterea lăuntrică în încrucișarea privirilor statornice ale oamenilor pe care-i întâlnim zi după zi, an după an. Din toate acestea se nasc, încăpățânate în intensitatea lor, trăiri, ca niște expansiuni ale eurilor noastre de-a lungul timpului.

Despre emoții, știu că vor fi mereu acolo, în sufletul care le găzduiește larg și fidel. Despre fapte … nu știm niciodată; vălul rece al uitării poate coborî ca o noapte grea asupra lor. Văd în viețile fără trăiri, universuri fade, anoste, depersonalizate, oameni săraci, cu mișcări de mecanisme defecte, incapabili să rețină frumusețea propriilor acte. Există apoi viețile acelor oameni, potențial bogați lăuntric, dar mult prea timorați și lași pentru a-și asuma propriile sentimente. Și există, în sfârșit, viețile acelora care-și adună și recompun trăirile ca niște prețioase piese de puzzle pentru a-și construi universuri rotunde, bogate. Nu m-am simțit niciodată săracă în mijlocul propriilor mele emoții. Există și emoții care vindecă, emoții care vitalizează. Fiecare emoție mi-a fost în final, un exercițiu tonic al bucuriei de a o fi trăit. Iar peste toate se coboară, în surdină, melancolia…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *