Mic tratat epistolar

Acum un deceniu, editoarea britanică Ursula Doyle compila scrisorile unor personalități de sex masculin în volumul Love Letters of Great Men (ed. Macmillan). Posibila precauție față de un eventual reproș feminist o îndemna, un an mai târziu, să publice, la aceeași editură, Love Letters of Great Women.

Parcurgând textele adresate de bărbați celebri iubitelor, logodnicelor, soțiilor, precum și obiectului iubirii lor platonice, alături de epistolele trimise de Oscar Wilde iubitului său, Lordul Alfred Douglas, lectorul descoperă, cu satisfacție cvasivoyeuristică, sinceritatea clinică a celui confruntat cu foaia de hârtie ca unic intermediar cu persoana iubită.

Cea mai veche scrisoare a selecției îi aparține lui Plinius cel Tânăr, iar cea mai recentă locotenentului britanic John Lindsay Rapoport, care, cu o lună înainte de a dispărea pe frontul Primului Război Mondial, îi declară adorația logodnicei pe care o îndeamnă, euforic, să îl aștepte.

Grupajele de câte două sau trei scrisori (nu întotdeauna menite aceluiași destinatar) sunt precedate de o scurtă documentare a relației autorului textelor cu obiectul confesiunilor sale, alături de câteva date biografice fundamentale. În câteva cazuri, Doyle furnizează detalii despre circumstanțele redactării sau ale descoperirii scrisorilor selectate. Dinamica emoțiilor se desfășoară spumos, pe măsură ce lectorul, marcat de tonul patetic al unui autor, se regăsește captiv în torentul comentariilor jucăușe sau al aluziilor sexuale livrate de alt autor.

Două dintre scrisorile adresate de Mozart soției Constanze, care i-a dăruit șase copii, înfățișează un melanj de indicații logistice privind căminul conjugal, de intense declarații de iubire – „prinde în aer acele 2999 1/2 mici sarutări ale mele care plutesc, așteptând ca cineva să le apuce” – și de tandrețe copilarească (un ritual verbal împărtășit de cei doi include termenii „Plumpi” și „Strumpi”). Latură ludică a compozitorului se reflectă și în menționarea unei glume scatologice, editoarea amintind, însă, în textul introductiv că acest tip de umor îi era caracteristic.

Byron, în schimb, nestingherit de statutul de femeie căsătorită al unei contese italiene, îi mărturisește, pasional: „În acel cuvânt, minunat în toate limbile, dar mai ales în a ta – amor mio – este conținută existența mea aici și în viața de apoi.” El evoluează astfel, după ce, într-o scrisoare către cea mai renumită dintre amantele sale  – Lady Caroline Lamb – face legământul unei promisiuni aparent de neînvins: „Nimeni altcineva, cu vorba sau cu fapta, nu va avea în inima mea locul care este și va fi sacru pentru tine, până ce nu voi mai fi nimic.”

Dintre cele două scrisori ale amiralului Nelson către Emma Hamilton, publicate în volum, una a fost găsită pe biroul său de pe vasul Victory, la bordul căruia este ucis, în timpul Bătăliei de la Trafalgar. În ea, un Nelson îngrijorat și tensionat își asigură iubita că ultima sa scriere înainte de confruntarea cu flotele inamice îi este destinată și că își pune speranța în Dumnezeu că va fi în viață și după bătălie, pentru a o încheia. Într-o altă epistolă, amiralul îi declarase, franc: „Alpha și Omega lui Nelson sunt Emma!”

Este remarcabil scurtul, dar intensul text pe care regele Henric al VIII-lea îl trimite lui Anne Boleyn, femeia căreia îi dedică atât șase ani de insistentă curtare, cât și verdictul unei execuții prin decapitare. Tristețea cu care își începe scrisoarea este produsul despărțirii temporare de “iubita și prietena sa”. Acestei realități regele îi găsește o exprimare metaforică, invocând “un fapt astronomic – cu cât polii se află mai departe de soare, totuși, cu atât mai pârjolitoare este căldura.” Pe un neașteptat ton servil, el nu ezită să îi cerșească lui Anne iubirea de care pare, temător, să se îndoiască, înainte de a semna “Servitorul și prietenul tăi, H.R.”

Corespondența lui Balzac cu contesa polonă Ewelina Hańska se derulează pe parcursul a 17 ani. Întreruptă de moartea soțului acesteia, ea este urmată de nouă ani de relație nelegalizată şi de căsătoria cu Balzac, oficiată în Rusia. Într-una dintre scrisorile selectate de Doyle, celebrul scriitor îi declară Ewelinei: „O, cât aș fi dorit să rămân, o jumătate de zi, în genunchi la picioarele tale, cu capul în poala ta, […] uneori nespunând nimic, ci apăsându-mi buzele de rochia ta!…” Pentru Balzac, chipul iubitei “vitregește durerea de propriile ace.”

În contrast cu această revărsare lirică, scrisoarea pe care Pierre Curie i-o adresează Mariei Skłodowska se afirmă prin echilibru și o decență aseptică. Sabotat de timiditate, fizicianul găsește, în cele din urmă, curajul de a-i cere Mariei mai mult decât prietenia promisă, îndrăznind să îi propună să își petreacă viața alături de el, in slujba „visului nostru științific”. Argumentul suprem pentru stabilirea chimistei în Franța este tot de natură profesională – „terenul este mai solid aici și orice descoperire pe care am putea-o face, oricât de mică, va rămâne cunoștință dobândită”.

La fel de pragmatic, dar lăsându-se sedus de perspectiva conjugală a cărei dulceață o intuiește, Darwin îi împărtășește logodnicei sale, Emma Wedgwood, profunda îngrijorare privind viața în cuplu, după cinci ani de expediții. Așezat voluntar sub semnul singurătății, omul de știință este dispus să se elibereze și afirmă „cred că tu mă vei umaniza și, în curând, mă vei învăța că există o fericire mai mare decât cea de a construi teorii și a acumula informații în liniște și solitudine.” Potrivit fișei biografice întocmite de Doyle, credința lui Wedgwood a fost altă coordonată existențială ce a marcat profunda deosebire între ea și soțul său. Din respect pentru femeia care, pe parcursul unui mariaj fericit, i-a dăruit zece copii, este posibil ca Darwin să fi amânat publicarea teoriei evoluționiste.

Desăvârșit stilist și în scrierile personale, Oscar Wilde îi aduce un copleșitor elogiu Lordului Alfred Douglas, mărturisindu-i că „de la părul tău mătăsos până la picioarele tale delicate, tu ești perfecțiunea pentru mine.” Portretul tânărului pentru iubirea căruia Wilde avea să sufere doi ani de temniță grea, înainte de a se stinge în mizerie, poartă tușe mistice – „[…] viața mea este un deșert răcorit de briza delicioasă a respirației tale […] aroma părului tău este precum smirna și, oriunde te duci, emani miresmele arborelui de cassia.”

De la declarațiile euforice ale lui Diderot către Sophie Volland, amanta sa timp de trei decenii, la tirul de reproșuri și critici îndurerate ale unui Napoleon gelos, către Josephine și sinceritatea picantă cu care Alexander Pope își recunoaște, în fața unei tinere curtate, respingătoarea urâțenie fizică, scrisorile bărbaților celebri îndeamnă la o curiozitate microscopică, fermecător complementară celei de natură istorică.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *