Este adevărat că reţelele de astăzi sunt mai eficient concepute decât reţeaua electrică americană din anii 1990, care era atât de fragilă, încât, din cauză că s-a defectat un singur cablu electric în vestul Oregonului, câteva sute de linii şi generatoare au rămas şi ele fără curent. Şi totuşi, ştim că până şi o reţea robustă poate deveni disfuncţională pe măsură ce creşte şi evoluează: aglomeraţia şi întârzierile normale de pe aeroporturile americane sunt un exemplu în acest sens, deoarece companiile aeriene concurează pentru a deservi huburi, dar ajung să le sufoce. În afară de internet, este aproape sigur că un atac îndreptat împotriva infrastructurii electrice şi de transport americane ar avea efecte devastator de perturbatoare. Cum spunea Amy Zegart, Statele Unite sunt cel mai puternic şi totodată cel mai vulnerabil actor din teatrul războiului informatic. „Ameninţările cibernetice de mâine”, avertiza ea, „ar putea dezactiva maşinile pe care le conducem, avioanele cu care zburăm, ar putea opri alimentarea cu energie electrică sau cu apă a unor oraşe din toată ţara zile sau săptămâni la rând, ori chiar mai mult timp, ar putea să ne imobilizeze armata sau chiar să întoarcă împotriva noastră armele pe care le avem”. Şi totuşi, Statele Unite „nu par dispuse să recunoască noţiunile de bază privind noile tehnologii cibernetice sau vulnerabilităţile noastre cibernetice, şi cu atât mai puţin să ia măsurile necesare pentru a anticipa, descuraja şi a se apăra împotriva unor viitoare atacuri”. Epidemia din mai 2017, când ransomware-ul WannaCry a infectat sute de mii de computere din 150 de ţări, criptându-le hardurile şi cerând răscumpărări în bitcoin, a expus nu doar vulnerabilitatea ţărilor europene la atacuri infracţionale, ci şi, în mod ironic, a Rusiei.
Realitatea este că, într-adevăr, ne vine foarte greu să înţelegem implicaţiile pe care le are dezvoltarea reţelelor în vremurile noastre. Pentru fiecare articol care laudă efectele lor pozitive în consolidarea tinerei şi vitalizantei democraţii – de exemplu, în revoluţiile arabe din 2010-2012 –, mai este unul ce avertizează cu privire la efectele lor negative în consolidarea unor forţe periculoase – de pildă, islamismul politic. Pentru fiecare carte ce profeţeşte o „singularitate” în care un „creier global” sau un „superorganism planetar” se naşte din internet, mai este una care prezice colapsul şi extincţia. Anne-Marie Slaughter se aşteaptă ca „Statele Unite şi alte puteri să găsească treptat calea de mijloc justă a puterii reţelelor: nici prea concentrate şi nici prea răsfirate”; şi abia aşteaptă să apară „un sistem mai uniform, mai rapid, mai flexibil, unul care să opereze deopotrivă la nivelul cetăţenilor şi la nivel de state”. Într-un text scris înainte de 11 septembrie, Graham Allison era relativ încrezător că Statele Unite vor avea un avantaj intrinsec într-o lume a reţelelor globale. Şi totuşi, Joshua Ramo este cu mult mai puţin optimist. „Ideea simplă şi cândva atrăgătoare potrivit căreia conectarea eliberează este eronată”, scrie el. „Acum, a te conecta înseamnă a fi închis într-o tensiune puternică şi dinamică.” Incapacitatea liderilor bătrâni de a înţelege epoca reţelelor este „motivul pentru care legitimitatea [lor]… slăbeşte, motivul pentru care strategia noastră grandioasă este incoerentă, motivul pentru care epoca noastră e cu adevărat revoluţionară”. Pentru el, „ameninţarea fundamentală la adresa intereselor americane nu este China, Al-Qaeda sau Iranul, ci evoluţia reţelei înseşi”.
Niall Ferguson, Piața și turnul. Rețele, ierarhii și lupta pentru putere, traducere de Paul Aneci, Editura Polirom, Iași, 2018
