Provocarea conceptuală finală – şi cea mai importantă pentru istorici – este de a înţelege cum interacţionează diferite reţele. Politologul John Padgett şi coautorii săi au propus o analogie din biochimie, argumentând că inovaţiile şi invenţiile în materie de organizare sunt rezultatele interacţiunii unor reţele, care ia trei forme de bază: „transpunere”, „refuncţionalitate” şi „cataliză”. În sine, o reţea socială rezistentă va tinde să se opună schimbării normelor sale de producţie şi protocoalelor de comunicaţie. Atunci când o reţea socială şi modelele sale sunt transpuse dintr-un context în altul schimbându-li-se funcţia, pot apărea inovaţii şi chiar invenţii.
După cum vom vedea, Padgett a folosit această observaţie pentru a explica modificările din structura economică şi socială a Florenţei pe vremea familiei Medici, când parteneriatele din domeniul bancar erau parte integrantă a politicii oraşului. Totuşi, ea are în mod clar o aplicabilitate mai generală. Reţelele sunt importante nu doar ca mecanisme de transmitere a unor idei noi, ci şi ca surse ale ideilor noi. Probabil că nu toate reţelele vor promova schimbarea; dimpotrivă, unele reţele dense şi concentrate au tendinţa de a se opune schimbării. Însă punctul de contact dintre diverse reţele poate fi locul unde trebuie căutată noutatea. Problema este natura acestui punct de contact. Reţelele pot să se intersecteze şi să fuzioneze amiabil, dar pot şi să se atace reciproc, aşa cum s-a întâmplat (într-un exemplu care va fi analizat mai jos) atunci când serviciile secrete sovietice au reuşit să se infiltreze în reţelele de elite ale studenţilor de la Cambridge, în anii 1930. În astfel de competiţii, rezultatul va fi stabilit de punctele tari şi de cele slabe relative ale reţelelor rivale. Cât de adaptabile şi de rezistente sunt ele? Cât de vulnerabile la o contagiune perturbatoare? Cât de mult se bazează pe unul sau mai multe „superhuburi”, a căror distrugere sau capturare ar diminua semnificativ stabilitatea întregii reţele? Barabási şi colegii săi au simulat nişte atacuri împotriva unor reţele invariante de scară şi au descoperit că acestea puteau suporta pierderea unei părţi semnificative din noduri, chiar şi pierderea unui hub. Dar un atac împotriva mai multor huburi putea distruge complet reţeaua. Şi mai spectaculos, o reţea invariantă de scară putea cădea destul de uşor victimă unui virus contagios care distrugea nodurile.
Niall Ferguson, Piața și turnul. Rețele, ierarhii și lupta pentru putere, traducere de Paul Aneci, Editura Polirom, Iași, 2018
