Neostoita nostalgie a cozii

Nu știu câtă psihologie a maselor cunosc conducătorii actuali (nu doar de la noi), dar privind înapoi fără mânie putem constata că (evident exceptându-i pe eternii romani născători ai adevăratei politologii) prin rezultatele incontestabile obținute în manevrarea până la prostire a popoarelor, fasciștii și comuniștii se detașează fără a avea termen de comparație, decât între ei.

Dacă naziștii au avut un minister al propagandei temeinic gândit desigur pentru ceea ce își doreau diriguitorii, comuniștii români nu pot fi considerați cu nimic inferiori din punct de vedere propagandistic, subliniez tocmai pentru a nu genera interpretări exagerate. Că au lucrat temeinic și ai noștri, cu trimitere în timp, se poate observa cel mai bine în continuare cu ocazia marilor praznice, altminteri organizate aproape admirabil de instituția răspunzătoare, mai ales la nivelul încasărilor. Dar nu asta ne interesează fie și pentru că există unii care declară cât vor și dacă vor să o facă.

Aflăm că la recentul eveniment implicând sacrul (nu că la precedentele ar fi fost altfel), coada de credincioși a atins câțiva kilometrii, firesc dacă avem în vedere numărul de peste o sută de mii de doritori să se închine. Mai interesant însă e faptul că, din observațiile de netăgăduit,  s-a stat la coadă timp de douăsprezece ore, ceea ce în perioada predemocratică nu se întâmpla cu asemenea fervoare. Pe chipurile celor care alcătuiau impresionanta formație codală se citea clar o plăcere nedisimulată, augmentată după momentul sacral dar deloc igienic al sărutului închinător. Nu trebuie să-i uităm însă pe cei duși… desigur cu Salvarea sau SMURDul, trăitori de mai mică anvergură spre nenorocul lor. Când Atotputernicul îți face semn cu degetul, e bine să iei seamă.

Suntem, adică sunt cei în cauză, în deplină continuitate atât de dragă nouă românilor, iar cei care ne-au condus și continuă să o facă știu acest lucru. Plăcerea statului la coadă, azi nostalgie a cozii manifeste doar în câteva ocazii, dar bine reprezentată, nu se deosebește cu nimic de interminabilele cozi prerevoluționare pentru a achiziționa detergenți, conserve fără etichetă (două, cel mult patru de persoană) și, esențial, hârtie igienică.  Bucuria citită pe chipurile închinătorilor de azi e de fapt aceeași cu cea a cumpărătorilor raționalizați din trecut. Exista o anumită mândrie satisfăcătoare la mulți cetățeni ai Țării, vădită la ieșirea din coadă cu un zâmbet larg și victorioasa afirmare (deși nu-i întreba nimeni cel mai adesea) „eu am primit, da nu cred că mai prindeți, au desfăcut ultimul balot…”, în cazul problematicei hârtii de WC, spre pildă. Desigur nu putem vorbi de o victorie a cozii, pentru că într-adevăr nu toți componenții ei ajungeau la satisfacția celor din față. Ceea ce nu era rău pentru că nefiind marfă suficientă, nu se leșina, iar organele de ordine nu erau prezente la un asemenea eveniment. Să mai amintim și faptul că propaganda funcționa atât de impecabil încât existau concitadini, dar și concetățeni din alte părți ale Țării, convinși că în țara vecină (și inevitabil prietenă la vremea aceea) din vest alimentarele erau pline pentru că „ăia n-au bani să cumpere”.

La evenimentele invocate însă în prealabil, nu putem să nu remarcăm prezența apreciabilă a Jandarmeriei, absolut necesară pentru a păstra atmosfera de sacralitate gregară, civilizată totuși; cu toate acestea, privind din afară cu detașare, îmbinarea de clericalism cu Jandarmerie și poliție, dă senzația de roman sud-american, dacă nu chiar de republică din aceeași zonă geografică. Oricum am interpreta imaginea, îmbinarea de Ev Mediu timpuriu cu nostalgia cozii comuniste e de netăgăduit. S-ar putea replica faptul că sunt oameni amărâți, ai ultimei speranțe; nu contest această posibilitate, numai că majoritatea dintre aceia nu ajung la raclă ci la spitalul de urgență; grosul, după fericirea gălăgioasă afișată, pare să spună precum la coada din trecut „am ajuns, ceilalți nu știu dacă apucă…”. Și așa, din coadă în coadă ne făurim continuitatea. Cu latina oricum nu mai avem nici o posibilitate.

Dar, ca să fiu obiectiv, trebuie să mărturisesc că și coada am moștenit-o  totuși din latină, de la romani adică, precum tot ce e bun și rău, după cum am mai scris-o. Ne raportăm la forma populară coda a clasicului cauda. Cu înțelesul general de coadă, ceea ce nu înseamnă că nu putem întâlni și felurite alte ipostaze și înțelesuri.

Spre pildă coada de topor, făcută din esență tare de preferință, spre a rezista la numeroasele încercări, fie că e vorba de butuci de stejar pentru iarnă, fie de aranjamente în care locul stomacului e luat tocmai de coadă, astfel încât utilitatea ei devine de necontestat; înțelegem astfel de ce,  indiferent că iubim trădarea dar urâm trădătorul , sau urâm trădarea dar iubim  trădătorul, efectul devine același.

Apoi coada cometei, frumoasă dar atât de depărtată încât e greu să-i vedem rostul pentru noi.

Să amintim și prinderea părului în coadă de cal, corect ar fi de iapă, în cazul persoanelor de sex feminin, deși cu puțină răbdare se poate ajunge la această performanță și în cazul bărbaților, trebuind însă schimbată denumirea în coadă de armăsar, cu mândria cuvenită. În același context cabalin – uman trebuie amintită și neipostaza, adică aceea  în care coada se simte dar nu se vede, mai precis neplăcutul simptom al cozii de cal, când nervii porniți din coloana vertebrală își fac simțită prezența răspândită în membrele inferioare mai mult decât ar fi firesc și de dorit.

Nu putem trece însă peste denumirile populare atât de drăguțe prin diminutivare precum coada șoricelului, coada rândunicii și multe altele. Remarcabilă este însă cauda cervi, coada cerbului, nu la noi însă ci la chinezi care și azi se… revigorează cu ea, considerând-o  foarte… hrănitoare. Nu de aceeași părere erau europenii prin secolele XIII-XIV, după cum ne avertizează Petru din Abano: „cel căruia i s-a dat coadă de cerb va suferi de înfierbântare ca de la omag… ”, ceea ce nu era deloc bine (în amănunt la Dana Percec și Dan Negrescu , Excerpte veninoase și onirice. Eseu despre doi frați, EUVT, 2018).

Despre statul în coadă am mai scris, deci nu revin.

Evident nu putem ignora pericolele care pot fi ascunse într-o coadă, fie și dacă ne gândim la avertismentul roman in cauda venenum, adică veninul se află în coadă, aserțiune  pornită de la observarea scorpionului mai întâi, a unor semeni bipezi mai apoi, căci sugerează Horatius la un moment dat că și unii indivizi au „coadă” care poate fi periculoasă sau mai curând ridicolă de unde și expresia caudam trahere . a fi de râs, echivalentul lui  a umbla cu coada pe sus.

În fine, pentru a încheia circular, adică vorba poetului latin, „mă întorc de unde am pornit”, revin la nostalgia cozilor interminabile și deloc nevinovate dacă ne gândim la organizatori, laici sau nu, oricum de Stat. Nimic nu e pentru cei mulți, cu cât e mai mare impresia de generozitate și lungimea cozii mai impresionantă. Este expresia lui Persius și nu necesită comentarii: Caudam iactare popello, adică a da din coadă pe lângă poporul de rând, a se gudura.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *