Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.
De unde atenția, de unde plăcerea pentru această tematică, destul de neobișnuită? De unde pasiunea pentru munte?
Lucrurile sunt cumva destul de simple. Părinții nu ne-au îndepărtat de munte; dimpotrivă, ne-au apropiat. Pe partea maternă, eu provin dintr-o familie crescută la Mangalia, deci de la malul mării. Bunicul meu a fost arestat şi închis la Constanța, odată cu venirea comuniștilor la putere; bunica mea a fost deportată la Pitești, pentru că așa procedau – trebuiau să te rupă din regiunea în care te-ai născut. Deportaţii erau scoşi din zona în care se născuseră şi rămîneau singuri şi vulnerabili. Astfel, bunica maternă a trebuit să părăsească Mangalia şi a fost trimisă la Pitești. Eu m-am născut acolo, la Pitești. Am mers de mic la mare, și marea a fost o experienţă formativă pentru mine.
În același timp, părinţii ne-au dus la munte. Am fost în excursii cu corturile, la începutul anilor 1970, în Munţii Bucegi, la Padina. Excursia în Bucegi era excursia clasică pe atunci. Ai mei cumpăraseră un cort cehoslovac mare, de patru-cinci persoane şi eram tare mîndri de el. Se organizau anual la Piteşti, la Magazinul Trivale, primul supermagazin construit în perioada Ceauşescu, zilele mărfurilor din R. S. Cehoslovacă şi atunci au cumpărat cortul. De la Padina, am urcat la Vîrful Omu cu familia și aşa, ușor-ușor, s-a născut această dragoste pentru drumeții.
În perioada liceului, au apărut lucrurile cu adevărat fundamentale. O carte anume, ”Cuceritorii inutilului”, scrisă de un mare alpinist francez, Lionel Terray, a fost o întîlnire de răscruce. S-au scris biblioteci întregi de-atunci despre munte şi escaladă, dar cartea lui Terray rămîne, cred, cea mai profundă reflecţie despre alpinismul clasic [Lionel Terray, Les Conquérants de l’inutile. Des Alpes à l’Annapurna, Gallimard, Paris, 1961; ed. rom. Cuceritorii inutilului. Din Alpi în Annapurna, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972].
Intrasem la un liceu de matematică-fizică, şi cred că aceste specializări te duceau mai uşor în zona, numită așa în limbajul epocii, de sporturi ”tehnico-aplicative”. Și așa ceva s-a întîmplat și cu mine. Era vorba şi despre o latură tehnică a unor sporturi precum orientarea turistică, radiogoniometria (”vînătoarea de vulpi”), kartingul sau planorismul.
Erau cei de la școlile ”realiste” mai predispuși spre așa ceva?
Nu aș putea spune. Dar, de pe la mijlocul anilor 1970, regimul comunist începuse să facă o departajare între cultura umanistă și cultura aceasta tehnică, iar accentul se punea pe politehnizarea învăţămîntului.
Revin: atunci, pe cînd eram la liceu, întîlnirea cu această carte, ”Cuceritorii inutilului” mi-a creat o fascinație extraordinară pentru alpinism, pentru că vorbea despre traseele celebre din Alpi, despre Chamonix şi masivul Mont Blanc, despre sfârșitul războiului și despre marile aventuri în munți. Apoi a mai fost un film, ”Moartea unui ghid” [Mort d’un guide, Franţa, 1975, regia Jacques Ertaud], un film foarte bun, impresionant; se poate găsi acum și pe internet. Este de pe la mijlocul anilor 1970, vorbește despre o echipă, ghizi la Chamonix: un alpinist mai în vîrstă, împreună cu un coechipier mai tînăr. Cei doi vor să facă un traseu foarte dificil în les Drus, este în film și critică destul de interesantă a modului în care presa, în goană după senzațional, de fapt, îi încurajează pe cei doi; chiar discută să țină legătură cumva prin radio și, în felul acesta, să mărească spectaculozitatea relatării. Se stârneşte furtuna şi la un moment dat tânărul este lovit de un trăznet şi moare, dar ghidul mai în vîrstă supraviețuiește. Peste cîțiva ani, fratele celui mort vrea să refacă acel traseu, împreună cu acest ghid. Atunci se petrece accidentul, rămîn suspendaţi de un singur piton și, ca să îl salveze pe fratele celui care îi fusese discipol, ghidul se eliberează din corzi şi cade în gol. Un film impresionant.
Apoi, eu am terminat liceul în 1981. Intrasem la Institutul Politehnic din Bucureşti, la Facultatea de Energetică, am făcut armata, termen redus, 9 luni, pe Şoseaua Olteniței, la artilerie antiaeriană. Ei bine, în 1981 a apărut cartea lui Walter Kargel, ”Alpinism” [Walter Kargel, Alpinism. Tehnica sportului de munte, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981]. Mai apăruse cu vreo douăzeci de ani în urmă o carte de profil, a lui Emilian Cristea. Aici e o altă poveste interesantă a alpinismului românesc. După venirea comuniştilor la putere a existat o rivalitate între doi cunoscuţi alpiniști: Nicolae Baticu şi Emilian Cristea. Nicolae Baticu, care a făcut şi închisoare pentru simpatiile lui legionare din interbelic, a fost foarte bine pregătit; în perioada războiului, a făcut stagii de pregătire în Austria și Germania, în condițiile în care aceste două țări erau, pentru acele vremuri, o zona predilectă pentru astfel de acțiuni. Emilian Cristea, şi el o figură importantă a alpinismului românesc, a fost în relaţii bune cu regimul comunist, a antrenat echipa Armatei – C.C.A. şi a fost mult mai prezent în spaţiul public pînă la accidentul rutier care i-a adus moartea în 1982.
Cum spuneam, Emilian Cristea scosese o carte, în anii 1960, despre turism și alpinism în Bucegi [Emilian Cristea, Nicolae Dimitriu, Bucegii. Turism – Alpinism, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1961, ed. a II-a 1964]. Masivul Bucegi este, de fapt, leagănul alpinismului românesc, iar Buşteniul este poarta principală către traseele de căţărare, unii îi mai spuneau şi orașul de gradul șase. În alpinismul clasic, gradele de dificultate încep de la 1a, 1b pînă la 6a şi 6b, acesta din urmă fiind cel mai dificil traseu posibil. 6b este ”Fisura Albastră” din masivul Bucegi, în Peretele Văii Albe. Sigur, este jumătate față de pereții din Alpi, dar este foarte important pentru România și pentru Europa Centrală și de Est; e o zonă în care s-au deschis multe trasee dificile. Ei bine, cartea din 1981 a lui Walter Kargel, despre care vorbeam, a scos cumva alpinismul dintr-un con de umbră, pentru că este foarte aplicată, vorbește despre tehnică, despre cum trebuie să te comporți pe munte, în mod profesionist și responsabil, dacă vrei să faci alpinism. Cum să te cațeri, ce echipament trebuie să folosești – și, a propos, după ce ne-am uitat în această carte, am aflat foarte repede că materialul tehnic nu se găsea nicăieri în magazine. Nu se găseau corzi, carabiniere, pitoane, pioleţi şi colţari, saci de escaladă, mai nimic nu se găsea în magazine, de fapt.
Pînă la momentul descoperirilor detaliilor tehnice, putem spune că pasiunea pentru alpinism este una eminamente intelectuală, nu?
Sigur că da. În ce mă priveşte, ea vine din cărți, din lectură, din ceea ce îmi imaginam citind despre alpinismul clasic. Nu e deloc un început rău. Pe de altă parte, felul acesta de a începe, idealizînd lumea mică a alpinismului, a creat și premisele pentru anumite decepții pe care le-am avut în anii 1980, cînd am văzut că în realitate, cel puțin în realitatea României de atunci, lucrurile nu erau chiar cum scria în cărți. Ceea ce nu înseamnă că e greșit ceea ce e scris în carte – despre cuceritorii inutilului, despre ideea de solidaritate, despre cum se creează, în condiții austere, niște prietenii foarte puternice.
Putem, așadar, extrage o Idee, cum e la Platon, despre alpinism? Care e hard-core-ul viziunii tale despre alpinism?
Sună aproape banal, şi asta pentru că s-a spus în nenumărate rînduri, dar aş începe cu un adevăr simplu: muntele trebuie respectat. Pentru că, dacă faci asta, te respecți pe tine și îi respecți pe oameni. Am văzut, relativ de curînd, detaliile unei tragedii despre niște copii pe care părinții îi forțaseră să facă alpinism de performanţă. Copiii, la această vîrstă, 11-12 ani, nu au discernămînt; o tură de altitudine s-a sfîrșit tragic. Mă întreb dacă asta e o formă de respect pentru munte și nu cred deloc că e așa.
Cînd începi să ai discernămînt, începi să înţelegi că alpinismul e o formă de luptă cu tine însuți. Cartea la care tot trimit vorbește despre alpinismul clasic, cel care se bazează pe ideea de echipă, pe asigurare, pe solidaritate, pe evitarea riscurilor extreme. Unele forme de alpinism, cum ar fi alpinismul solo integral, reprezintă cu totul altceva decît ceea ce cred eu, decît ceea ce am trăit eu. Solo integral înseamnă că o singură greșeală te poate costa viața. În alpinismul clasic se merge pe ideea de echipă, 2-3 coechipieri; pe traseele cele mai dificile se merge cu coardă dublă, pentru că există riscul unor căderi periculoase și să te asiguri cu o singură coardă poate să nu fie de ajuns.
Ca să revin la lecțiile etice, la filozofia acestui sport: da, solidaritate umană; da, întrecere cu tine însuți, nu în primul rînd cu muntele (care trebuie respectat şi în sensul de a nu suprapitona un traseu sau de a exagera cu mijloacele artificiale); apoi, o disciplină care trebuie să îți arate la un moment dat că poți și că trebuie să faci niște lucruri în echipă. Ideea e că nu trebuie neapărat să alergi pe trasee, nu e o chestiune de grabă, ci mai ales de a găsi o formulă prin care, la un moment dat, să te și îmbogățești, să devii altul, mai bun.
Și pînă să ajungi, la propriu, în echipament specific, pe munte, ce s-a mai întîmplat?
Am intrat la facultate, la Politehnică, și odată intrat aici, am intrat într-o altă lume. Mergeai la Bușteni, mergeai la munte și îi vedeai pe alpiniști; dar nu știai exact de unde veneau, cum îşi cîştigau existenţa, cum se antrenau sau cum făceau rost de echipamentul tehnic. Vedeai că au rucsaci mai ciudați, corzi şi carabiniere, le zdrăngănea mereu ceva în rucsaci – este un zdrăngănit specific al materialelor de escaladă, aveau toate lucrurile astea care nu se găseau sub nici o formă nici în magazine, nici în consignații.
Dar de ce nu se găseau?
În opinia mea, acest sport a fost văzut de comuniști în primul rînd ca o disciplină militarizată, cluburile cele mai puternice de alpinism erau cluburi militare (Steaua, dar și Dinamo). Corzile, care se fabricau pe atunci la Oradea, erau fabricate în primul rînd pentru armată, pentru vînătorii de munte. De fapt, se punea mai puţin problema performanței. Regimul vedea această chestiune în mod prioritar pentru vînătorii de munte, pentru militari, pentru aplicaţii speciale.
Mai mult: partea de performanță în acest sport atît de special era privită cu suspiciune, pentru că un cetățean, un simplu cetățean cu abilități dezvoltate de acest sport nu era prea bine privit, logica fiind aceasta: dacă cineva putea să pătrundă în zone atît de dificile din munți, atunci putea să pătrundă și în clădiri escaladînd faţade, deci putea fi periculos pentru regim. Erai foarte suspect, în orice caz.
De ce erai suspect, de fapt?
Erai suspect pentru că erai greu de controlat, oricum mai greu de controlat decit practicanţii altor sporturi. De altfel, în lumea aceasta au fost mult mai puțini turnători la Securitate. În activitatea mea de la CNSAS, cu multe dosare care mi-au trecut prin mînă, nu am întîlnit pe nimeni care să fi fost turnător în lumea aceea mică a alpinismului. Poate au fost cazuri izolate, dar eu cel puţin nu le-am întîlnit. În schimb, printre ghizii ONT sau BTT, mai ales printre ghizii care plecau des în afara ţării au fost destui turnători ai Securităţii. Lumea alpinismului era, așadar, mult mai greu de controlat, mult mai greu de infiltrat. Era grupuri mici, sudate, greu de infiltrat, care făceau lucruri ciudate departe de ochii Securității și ai Partidului Comunist.
Era dificil de făcut acest sport?
În mare măsură, pentru că era legat de „terenul de joc” specific, muntele. Era şi mai dificil cînd erai mutat, cum a fost cazul nostru, departe de munte. Cînd terminai facultatea, era nenorocita aceea de stagiatură. De la București a trebuit să plecăm la Tîrgoviște, ceea ce însemna că era și mai greu de ajuns la munte. În anii 1980, transporturile erau foarte dificile, aveai cotă de benzină și trebuia să îți alegi foarte drastic drumurile pe care să le faci, pentru că nu puteai acoperi prea mult cu benzina pe care o primeai lunar. Lucram des sîmbăta, era acel SRL – o singură sîmbătă liberă în fiecare lună. Practic, aveai numai ziua de duminică liberă – asta însemna că puteai face alpinism pînă pe la 4-5 după amiază, așa încît să poți ajunge înapoi acasă. Altfel, nu prea aveai unde să te antrenezi. În mediul urban nu existau, ca acum, săli de escaladă cu prize artificiale, gîndite special pentru a reproduce condiţiile cele mai dificile din teren. A propos, o poveste foarte interesantă: în complexul Elena Doamna, acea biserică lăsată în paragină profundă în anii 1980 devenise un loc de antrenament al alpiniștilor. Se antrenau acolo, pe pereții bisericii – o scenă, inclusiv de film, extraordinară! Băteau cîte un piton și se cățărau. Cei care nu ajungeau acolo, dacă doreau să se antrezene o făceau în copaci, sau pe diverse ziduri aflate la îndemînă. Nu aveai unde să te antrenezi cît de cît decent ca să devii din ce în ce mai bun și să mărești nivelul de performanță.
Și cu toate acestea exista alpinism, existau alpiniști, chiar și în aceste condiții destul de precare. Așa cum speologii evadau sub pămînt, cei care făceau alpinism evadau pe munte. Oamenii aceștia nu mergeau pe trasee marcate. Dacă mergi în Bușteni, raiul alpiniștilor este Refugiul Coștila, la circa 1.700 m altitudine, pe Valea Coștilei, un mediu propice pentru alpinism – pentru a te antrena, pentru a începe să faci cățărări pe trasee scurte şi apoi să intri în trasee din ce în ce mai grele. Or, ca să știi drumul, trebuie să te îndrume cineva, trebuie să te ducă cineva. Și aici începe povestea. Pentru mine.
Marea şansă a fost să aflu de întîlnirile celor de la Clubul Sportiv Universitatea București. Se adunau o dată pe săptămînă într-o sală de seminar, undeva la Facultatea de Matematică și se ţineau cursuri. Instructorii erau alpinişti consacraţi, precum Taina Duţescu-Coliban (a murit în Himalaya, în 1992), care ne țineau cursuri teoretice de alpinism. Atunci a început o etapă foarte importantă pentru mine și pentru pasiunea mea legată de alpinism. Cursanţii erau studenţi la diverse facultăți din Universitate, dar veneau și politehniști ca mine. Iar instructorii, ei bine, oamenii aceștia veneau acolo cu experienţa lor extraordinară și ne dăruiau din timpul lor, povestindu-ne despre alpinism și învățîndu-ne cum se face escaladă cu adevărat.
Cînd spun că ne dăruiau mult din timpul lor, nu mă refer de fapt doar la învățăturile teoretice pe care le primeam de la ei. Mai mult: ne dăruiau din timpul lor de alpinism și, în loc să facă un traseu în plus pentru a deveni, bunăoară, maeștrii ai sportului, făceau mentorat cu noi începătorii și ne învățau, practic, abc-ul cățărării. În duminica aceea liberă, făceau ture cu începătorii. Te învățau cum să te legi în coardă – pe mine m-a învăţat să mă leg în coardă pe Valea Gălbenelelor nimeni altul decît Alioşa (Stoica Solzaru), un alpinist desăvîrşit şi unul dintre pionierii fabricaţiei artizanale de pioleţi şi colţari performanţi de la noi la începutul anilor 1980. Cum spuneam, mergeau cu noi pe trasee de dificultate 1a sau 1b. Ajungeai şi pe la baza vreunui perete, spre 2a. Pentru ceea ce era mai sus, aveai nevoie de echipament şi, bineinţeles, de antrenament. Ei bine, și aici începea problema.
Clubul Universitatea București a fost o experiență extraordinară; îmi amintesc că, la finalul cursurilor, erau și anumite obiecte care puteau fi cumpărate. Nu era vorba de a face, cum s-ar spune, bișniță; venea, de exemplu, cineva care își găsise ceva mai bun și își vindea pioletul. Sau, își găsise niște carabiniere mai bune și voia să le vîndă pe cele mai vechi, pentru că era vorba și de bani. Sau apărea Alioşa şi anunţa că a făcut un model nou de piolet sau ciocan-piolet, dar încă nu se îndura să-l dea (îmi amintesc că am mers cu el odată de la Universitate pînă la căminul de la Griviţa unde stătea atunci ca să-l conving să-mi facă un piolet). Pe scurt, echipamentele pentru alpinism erau foarte costisitoare și greu de găsit.
Să nu mă îndepărtez însă deocamdată de latura aceasta formativă: oamenii despre care vorbesc erau extraordinari, făceau o muncă formidabilă. Erau voluntari. Ca începător, nu aveai carnet de membru, de alpinist, nu ajunsesei încă sportiv de performanță. Or ei veneau și ne învățau rupîndu-și din timpul lor. Veneau voluntari și îți predau cursuri. Apoi, făceau cu noi, începătorii, traseele de iniţiere. De cele mai multe ori, punctul de întîlnire era Căminul Alpin din Buşteni. De acolo au început multe dintre poveştile frumoase ale alpinismului clasic românesc. Și plecai: spre Coștila, spre Valea Albă, Valea Seacă dintre Clăi, Valea Gălbenelelor, Colţii Morarului şi tot aşa. Cu instructorul sau instructoarea.
Un stagiu din acesta, cu teorie și cu primele ascensiuni, dura cam doi ani. Apoi evoluai, creşteai. Eu, personal, am ajuns pînă la gradul 5a. Am început în 1982 și în 1984 am putut să fac, într-o echipă (trei eram) şi însoţit de cineva cu mai multă experienţă, acest traseu de gradul 5a, un traseu destul de dificil. Puteai să comprimi etapele, dar nu puteai să le ”arzi”; e importantă experiența care se cîștigă pas cu pas aici. Cine încearcă să ardă etapele în acest sport, se joacă cu viața sa. Și, de fapt, cînd spun aceasta, ajung și la altă problemă: precaritatea echipamentului impunea să ai un antrenament mai bun. Or, pentru aceasta era nevoie de timp, timp îndelungat. Nu era deloc simplu să ai, în comunism, acest timp necesar la dispoziție, pentru că, la un moment dat apăruseră foarte foarte multe limitări. Am mai făcut constant alpinism pînă prin 1986. Apoi au venit altele și timpul care îmi era necesar a devenit și mai limitat.
Apoi, am sesizat asta din comparația cu experienţa celor din anii 1970 cu cei din anii 1980. Cei din urmă nu s-au pierdut, dar nu au mai putut să continue pe termen lung din cauza crizei din ultimul deceniu al comunismului, limitările de ordin material au fost extrem de drastice. S-au văzut și aici, într-un sport de nișă, cum am spune astăzi. Ca toate sporturile tehnice, cum e și automobilismul, și alpinismul e un sport complicat. Costa. Costa semnificativ. Iar în anii 1980, sporturile acestea au suferit imens. Automobilismul, ciclismul, alpinismul sau sporturile de iarnă, gen bob, schi, patinaj; nemaivorbind de sporturile cu vele. Oriunde era nevoie de ceva mai mult decît prezența sportivului, o minge, un șort, un tricou, a fost foarte complicat atunci. Iar în alpinism, care este un sport ce necesită material special şi deplasări frecvente în munţi, criza și-a lăsat cu atît mai dur amprenta.
Ce bricolați? Cum?
Scărițele. În traseul de escaladă, le prinzi cu carabiniere în urechea pitoanelor ca să depăşeşti pasajele dificile. Le foloseai în așa numitele pasaje artificiale, acolo unde aveai nevoie de acest ajutor, unde nu puteai să te cațeri la liber.
Din ce sunt făcute, artizanal, aceste scărițe? Părţile laterale sunt făcute din chingă sintetică de jaluzele, cusută cu aţă chirurgicală și vopsită cu vopsea pentru materiale textile Gallus, iar treptele sunt din bucăţi de jantă de semicursieră Sputnik, care se importa din URSS. Cineva renunța la o roată lovită care nu se mai putea repara și partea de cadru interior se tăia și se folosea ca material pentru treptele scărițelor bricolate; janta aceasta era din duraluminiu și era adecvată pentru a face scărițe. Dar, desigur, improvizînd. Dintr-o asemenea jantă, am putut să îmi fac două scărițe normale și încă una mai mică.
Apoi, hamul de escaladă. Un ham modern e făcut din materiale testate, uşoare şi foarte confortabile. Bineînțeles că la noi nu exista așa ceva.Și atunci, făceai rost de diverse materiale. De chingă pentru centuri de siguranță. Plus materiale de la centurile de pompieri. Dacă aveai un cunoscut la pompieri, era o relație foarte bună și pentru alpinism. Dar nu era suficient, materialele pompiereşti nu erau făcute să reziste la căderi în coardă. Şi atunci improvizai, pentru că nu puteai să fii niciodată sigur de obiectul bricolat de tine. Ca să te legi în coardă, îți făceai așa numita vestă. Din coardă uzată, pusă de obicei în şase, se confecţiona un fel de vestă cu bretele din chingă de jaluzele pe care o purtai în jurul pieptului. Inițial, se folosea la cățărare doar vesta, numai că, în cazul unei căderi, exista riscul ca alpinistului care atîrna în coardă să i se oprească circulația, ceea îi putea fi fatal. Și atunci, s-a adăugat aşa-numitul scaun suplimentar din chingă, care arăta ca un fel de centură cu două ochiuri pentru picioare şi care se folosea împreună cu vesta.
Pitoanele, de asemenea, se puteau face prin bricolaj, din fier forjat sau uneori din tablă de titan. Am cunoscut pe cineva din Rîmnicu Vîlcea, care lucra la o întreprindere care folosea în producţie tablă de titan. Bricola pitoanele pur și simplu în fabrică, din diverse deşeuri de tablă de titan. În funcţie de mărimea bucăţii de tablă, tăia și prelucra pitoane de diverse dimensiuni, mai ales de dimensiuni mici, pentru înaintare, pentru fisuri verticale sau orizontale. Doar acolo se făceau, căci doar acolo se lucra cu titan. Bineînțeles, se scoteau apoi din fabrică pe diverse căi.
Multe detalii ale echipamentului de alpinist…
Da. Cum să bricolezi mă mai întrebai? Nu din marile cărți cu care am început să mă aproprii de această pasiune; acolo erau cel mult niște desene, dar nu ne puteam da seama în detaliu din ce erau făcute acele obiecte, astfel încît să le bricolăm mai apoi. Efectiv, am început să văd aceste obiecte, să le văd în toate detaliile lor, începând cu venirea mea la clubul Universitatea București. Mai mult decât atît: acolo ajungeai să te cunoști cu oameni care fie puneau mîna pe vreo revistă din Occident, fie aveau vreo piesă de echipament, a lor sau de împrumut. Așa am învățat că, spre exemplu, pentru trepte de scărițe poți să folosești janta de la semicursiera rusească Sputnik, iar pentru părţile laterale, chinga sintetică pentru jaluzele și așa mai departe.
Din aproape în aproape, așa am învățat să bricolez.
Dar bricolajul mai avea o dimensiune: era dimensiunea unor echipamente tehnice, care necesitau cunoștințe inginerești și care trebuiau făcute în fabrică. Spre exemplu, ca să faci colţarii, trebuia să ai foaie de arc tratată termic. Aceasta înseamna că aveai nevoie de cineva care lucra în fabrică, care avea acces la un cuptor de tratament termic, să vorbească cu cineva și, pe lîngă șarja principală (care era obiectul muncii de zi cu zi), să mai pună și vreo două perechi de colțari.
La clubul Universitatea București erau și politehniști – aceasta înseamnă că erau și oameni care aveau cunoştinţe tehnice dar şi relaţii, care erau ei înșiși ”în producție”. Ideal era să intri în legătură cu pasionaţi de alpinism care lucrau pe la diverse întreprinderi mecanice. La Grivița, de exemplu, excela Alioşa, care a confecţionat ”scule” legendare, care sunt funcţionale şi astăzi. La Griviţa se forja, se făceau tratamente termice, se suda – se făcea sudură de mare performanță. Erau meseriași foarte buni acolo, ca şi în alte întreprinderi – și ei înșiși îți dădeau uneori soluția tehnică avînd în față uneori numai o fotografie. Erau poze care nu ofereau toate detaliile, ce tip de material trebuie folosit. De pildă, cum să poți aplica pe coada pioletului, ca să nu-ţi îngheţe mîna, un manșon de plastic. Și-au dat seama că la vremea respectivă existau niște manșoane, de culoare gri-şoricesc, care se făceau pentru blocurile comuniste pentru a acoperi balustrada scării. Ei bine, aceste manșoane, dacă erau fierte un timp anume și erau apoi aplicate pe coada pioletului, se strângeau și reușeau să imite manșoanele făcute de producătorii specializaţi ”de afară” special pentru pioleţi.
Cînd se făcea alpinism înainte de 1989?
De regulă, din aprilie-mai pînă în octombrie-noiembrie. Asta pentru alpinismul care însemna căţărare pe stîncă. Nu gheață, deci nu trasee de căţărare la cascade de gheaţă sau ture de iarnă în condiţii grele. Se mergea desigur şi iarna, dar condițiile speciale impuneau un echipament mai complex: piolet, ciocan-piolet, colţari, pufoaică. Și aici ajungem la o altă poveste: nu se găsea pufoaică, îți trebuia puf de gîscă. Era o bătaie de cap imensă: cine îți confecționa o pufoaică – mai ales că era o tehnică specială numită ”cusătură caldă”, se cosea o panglică între feţe la fiecare secţiune, ca un distanţier, ca să nu pătrundă frigul; ”cusătura rece” este ca la plapumă, cele două feţe se coseau direct una de alta. Apoi, unde găseai bocanci dubli sau speciali de iarnă din material plastic. Iarna, lucrurile erau, așadar, și mai complicate, mai ales în contextul acelei penurii economice. Nu la fel se întîmpla în Cehoslovacia, în Polonia sau în RDG spre exemplu. Și aici, în aceste comparații pe secțiuni, se vede diferența comunismului românesc.
Tu cît de des mergeai pe munte?
Eram, da, un pasionat al muntelui – dar nu puteam trece dincolo de condiționările de care vorbeam. Mergeam des în Bucegi. În zona clasică pentru alpinism. Alături de aceasta, o zonă foarte spectaculoasă pentru acest sport este masivul Buila-Vînturarița, care este pe lîngă Olănești, nu departe de Râmnicu-Vîlcea. Și aici, în Buila-Vânturarița sunt trasee de gradul 6. Apoi, foarte bune pentru alpinism sunt Cheile: Bicazului, Turzii, Sohodolului, Zănoagei. Sunt trasee mai scurte, dar foarte spectaculoase în aceste Chei de la noi.
Nu pot spune că am făcut o mare performanță. Am reușit să urc de la acest 1a pînă la 5a, nu este chiar puţin. Poate că dacă nu intram în stagiatură, dacă timpul ar fi curs altfel și contextul ar fi fost mai favorabil, aş fi putut merge mai sus. Probabil că despărțirea de clubul Universitatea București a fost decisivă în procesul meu de îndepărtare de ideea de a face o oarecare performanță. Fiindcă, dacă vrei să te depășești, mai ales aici, în alpinism, dacă vrei să tinzi mai sus, ai nevoie de oameni mai buni ca tine cu care să mergi în trasee pe care nu le cunoști. E important aceast lucru: să mergi în trasee pe care nu le cunoști cu echipieri mai buni decît tine; pentru că, să faci mereu traseele cunoscute, asta te duce la plafonare. Și aceasta s-a întâmplat cu foarte mulți alpiniști români buni care, nefiind lăsaţi să iasă din ţară, au ajuns să facă doar trasee cunoscute.
Câte expediții făceai pe an în acea perioadă?
Poate că undeva în jur de 50 de trasee mai serioase, dincolo de turele de iniţiere. Pe la început patru sau cinci pe an, plus ceea ce făceam vara, cînd era vacanţă şi puteai face mai multe trasee. Dar nu numai numărul era important, ci şi concentrarea activităţii. În 1985 am stat o săptămînă în Buila-Vînturarița cu alpiniști clar mai buni decât mine, împreună cu care am făcut, în acele cîteva zile, cîteva trasee dificile.
Dincolo de statistică, în ce mă privește, ceea ce cred că a rămas și e esențial e această fascinație pentru munte. Nu știu dacă visam cu adevărat să fac neapărat, măcar o dată, un traseu de grad maxim de dificultate. Mai degrabă, poate că ar fi trebuit să continui mai mult timp să mențin un anumit nivel, să fac mai multe trasee, variate şi de dificultate medie. Dar, a venit și momentul 1989 și multe s-au bulversat, inclusiv în alpinism. După căderea comunismului nu știu dacă a murit simbolic o generație, dar e un fapt că foarte mulți oameni nu au mai continuat să facă alpinism.
Mai revin puțin la instrumentele pentru practica alpinismului. De ce, încă o dată, nu se găseau?
E o întrebare pe care mi-am pus-o și eu de mai multe ori. Și asta se leagă de răspunsul cu privire la cum ajungeai la un fel de lehamite. Aveai puțin timp, nu erau locuri pentru antrenament, nu erau pereți artificiali pentru așa ceva. Asta este una. Pe de altă parte, alergătura aceasta extraordinară pentru a-ți procura, în condiții dificile, fie și cel mai mic accesoriu pentru acest sport. Oboseai la un moment dat. Practic, în loc să te antrenezi sau să mergi pe munte, cum era firesc, jumătate din timp alergai să îți faci rost de echipament. Trebuia să știi să coși. Trebuia, de pildă, să faci un drum pînă la întreprinderea ”Danubiana” ca să te rogi de cineva de la poartă să te lase să vorbeşti cu vreun ”cadru tehnic” ca să îți dea o foaie de cauciuc microporos, ca să îți pui pe talpa espadrilelor. Ai nevoie, mai ales pe traseele de la 2a în sus, de altă aderență, de acea aderență pe care ți-o dă cauciucul moale, microporos. Or ăsta nu se găsea. Uneori, în comerțul de stat se mai găseau niște teniși; dar foarte greu. Trebuia, cum se spunea în epocă, ”să faci rost”. Totul trebuia făcut rost. Or, acest ”făcut rost” te epuiza. Nu se găsea mai nimic.
Pentru că nu se găsea nimic în magazine, totul trebuia confecționat prin bricolaj. Cred că această dimensiune, a bricolajului, este una dintre cele mai extraordinare povești legate de imaginație în comunism: să faci din obiecte care erau destinate unor cu totul altor scopuri, diverse alte obiecte sau accesorii care să fie funcționale. În mod particulat, bricolajul s-a practicat din greu pentru alpinism și am fost un participant direct la multe procese din această serie. Problema era că echipamentul de munte pe care îl bricolam nu era certificat, nu știai dacă rezistă la șocul unei căderi. Producătorii occidentali de materiale pentru alpinism produceau conform normelor internaţionale echipamente care să reziste șocurilor mai multor căderi, iar măsurătorile se făceau cu instrumente destul de sofisticate. Or noi bricolam, în absența unor măsurători profesioniste pentru detalii tehnice esențiale. Practic, majoritatea echipamentelor pe care le aveam erau bricolate, lucrate în orb. Erau necertificate, nu aveai garanția că rezistă.
În fond, este alpinismul o școală a vieții?
Eu cred că este. Dacă ai și curiozitatea de a merge pe munte puțin dincolo de cărările bătute, poți învăța foarte multe, despre tine însuţi în primul rînd.
Ai trăit șocul unei căderi?
Da, însă nu atît de dificile, din fericire. Poate că filozofia mea, de a fi prudent, de a nu-mi asuma riscuri inutile, m-a ferit de situaţii complicate în această privință. Eu, cum spuneam, nu am urmărit să alerg pe munte, ci mi-am dorit mai degrabă o comuniune cu muntele. Cărțile acestea pe care le-am evocat la începutul dialogului nostru m-au trimis pe munte și acolo am putut să-mi descopăr limitele, dar și moduri de a mi le depăşi. Nu e doar un sport să mergi pe munte ca alpinist, e mult mai mult decît atît. Te duci acolo, în munţi, și te întâlnești cu diferite variante ale tale, cu diferite versiuni a ceea ce poţi fi, și speri să o întâlnești pe cea mai bună dintre ele. E mult imprevizibil acolo, nu poţi niciodată să elimini total riscurile, poţi doar să le reduci la un minim acceptabil, și trebuie să gîndești foarte mult într-un sens prospectiv. Cum spunea cineva, te cațeri întîi cu ochii.
Mai e ceva foarte important: fiecare om are verticala lui. E important să știi asta și pe munte, și în viață. Cine iubeşte muntele ar trebui să țină foarte mult cont de aceasta. Punctual, relația asta cu muntele nu ar trebui să țină numai de dorinţa de a escalada pereții verticali cu expunere maximă, ci și de aceasta, de verticala fiecăruia, de ceea ce fiecare poate face în siguranţă în funcţie de limitele sale fizice şi psihice. Să te bucuri de ceea ce poţi face în siguranţă, chiar dacă verticala ta nu este aceea perfectă a marilor pereţi cu grad extrem de dificultate. Să te bucuri deci de ce poţi face, de ce îţi este dat să faci. Și cum poţi aduce în viața de zi cu zi ceea ce vezi, ceea ce simţi, ceea ce te întărește acolo, în munţi. Și să devii puțin mai puternic.
Cum e cînd ești la baza ascensiunii? Dar cînd ești în vîrf? Dar cînd cobori?
Eu cred că ajungi să prețuiești mult mai mult viața. Cînd veneam acasă de pe munte, în acele vremuri întunecate, în ciuda mizeriei, în ciuda umilințelor, eram fericit. Prețuiești viața, înțelegi cine ești, înțelegi ce poți. Cred că e o formă de echilibrare interioară formidabilă. Eu aș spune că e și o școală a demnității. Și o pedagogie excelentă de viață.
Cum era sus, imediat după ce ai bifat ținta?
O bucurie foarte mare. E ceva foarte important. E greu de pus în cuvinte ce simți. Dar e ceva adânc și foarte frumos.
Ultima întrebare: visai ascensiunile pe munți?
Da, da, da. Dar nu în primul rînd cînd dormeam, ci cu ochii deschiși. Mai degrabă, cum să urc un pas și încă un pas și încă un pas. Unii îi spun ”chemarea munților”. Poate să pară paseist, pășunist, dar e ceva adevăr în această formulă. Dacă ajungi să iubeşti munţii, e un fel de chemare, simți un fel de chemare…
PROFIL DRAGOŞ PETRESCU
Dragoş Petrescu (n. 21 mai 1963) este profesor universitar în cadrul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de politică comparată, studii de securitate. analiza comparată a regimurior comuniste şi istoria politică a Europei în perioada contemporană. A absolvit Facultatea de Energetică din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti (1987) şi Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti (1997). A obţinut titlul de master în istorie comparată la Universitatea Central-Europeană (CEU) de la Budapesta (1998), şi pe cel de doctor în istorie comparată în cadrul aceleiaşi universităţi (2003). A efectuat stagiul de cercetare doctorală la University of Maryland at College Park, SUA (2000), iar în anul academic 2002/2003 a fost Teacher Fellow in Romanian Studies la School of Slavonic and East European Studies (SSEES), University College London (UCL). Între iulie 2003 şi martie 2006 a ocupat postul de director al Institutului Român de Istorie Recentă (IRIR). A făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România – CPADCR (2006). În perioada martie 2006–ianuarie 2010 a fost membru al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) iar în perioada ianuarie 2010–martie 2018 a fost preşedinte al Colegiului aceleiaşi instituţii. A publicat numeroase studii şi articole privind regimul comunist din România, schimbările de regim din anul 1989 din Europa Centrală şi de Est, justiţia de tranziţie şi instituţionalizarea memoriei în Europa postcomunistă în reviste şi volume colective din ţară şi din străinătate. Este autorul volumelor Explaining the Romanian Revolution of 1989: Culture, Structure, and Contingency (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2010) şi Entangled Revolutions: The Breakdown of the Communist Regimes in East-Central Europe (Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2014).
