Lucian Boia, Marea Unire, o dezbatere și o carte nouă

Publicăm, imediat mai jos, un fragment dintr-un foarte recent și amplu interviu (care va fi reluat, in integrum, în curînd pe Lapunkt) cu profesorul Lucian Boia.

El gravitează în jurul cele mai recente cărți a prestigiosului istoric – un volum care va fi lansat joi seara, la Humanitas de la Cișmigiu, într-o dezbatere-dialog cu autorul acestui interviu.

Cristian Pătrășconiu: De ce, Domnule Lucian Boia, e mai bună, mai adecvată raportarea la Dacia? Raportarea celor care caută rădăcini pentru istorice pentru Marea Unire. Romanii, Imperiul Roman nu erau ei, oare, o referință cel puțin la fel de onorabilă?

Lucian Boia: Punctele de vedere în istoriografia românească au fost și rămân, și în această privință, destul de împărțite. Sunt istorici și, de fapt, nu numai istorici, care vor să  ne tragem în primul rând din daci; apoi, cei care vor să ne tragem în primul rînd din roman. După cum sunt și cei care vor să ne tragem în primul și în primul rînd din daci și din romani. Aceasta, lăsându-i la o parte pe ceilalți care au contribuit, mai mult sau mai puțin, la sinteza românească. Mă gîndesc, în primul rînd, la slavi. Eu o spun fără înconjur: părerea mea este că slavii nu sunt mai puțin importanți decît dacii și romanii. Este, de altfel, un punct de vedere pe care l-a susținut acum o sută și mai bine de ani Ioan Bogdan, cel mai mare slavist român și unul dintre istoricii importanți. Ponderea slavilor nu poate fi negată, cu argumente, de nimeni, de fapt. Una peste alta, slavii au avut o prezență masivă – și nu numai în formarea și în desăvîrșirea limbii române, dar și în cultura românească medievală, nu trebuie uitat aceasta. Om fi noi de origine latină, dar țări slave, însă catolice – Polonia sau Cehia, spre exemplu – au mai latine decît noi în Evul Mediu, fiindcă noi am fost integrați în cultura bizantină și, în special, slavonă, prin intermediul raporturilor cu slavii, cu bulgarii în mare măsură. Bulgaria, în perioada spre anul 1000, era o țară importantă în zona aceasta…

Mai pun, în acest context, încă o dată întrebarea: de ce Dacia, de ce anume Dacia – ca referință, ca matrice pentru mitul unității?

Miturile acestea naționale – și naționaliste, în unele dintre manifestările lor – sunt foarte caracteristice pentru secolulu al 19-lea. Mai întîi, Școala Ardeleană, școala latinistă a secolului al 19-lea i-a vizat pe romani. În același timp, s-a dezvoltat și un curent pro-daci care a ajuns, la un moment dat să depășească ponderea celor care doreau să ne tragem, mai curînd, din romani. Despre Dacia, punctual: așa sunt miturile de origine, miturile întemeietoare. Și, cu cît sunt mai vechi – fiindcă, în mod fundamental, între altele, pe aceasta se mizează -, cu atît sunt mai puternice. Logica este aceasta: ne tragem din daci, deci noi am fost aici dintotdeauna. Sigur că am putea să ne tragem și din cultura de la Cucuteni sau mai știu eu de unde – dar, într-un chip mai decent, pornim, spun miturile care privilegiază Dacia, de la daci, de la Burebista și ceilalți.

Spuneți așa în cel mai recent eseu al dumneavoastră – o carte, de fapt: ”la 100 de ani de la Marea Unire, avem datoria să ne reparăm țara”. Dar e ea stricată? Nu e suficient că este unitară?

România e stricată destul de temeinic, ca să spun așa. Dar nu știm chestia aceasta? Pe de o parte, crearea României – și includ aici nu numai ceea ce numim ”Marea Unire”, ci și momentul, foarte important, de la 1859, numit pe nedrept ”Mica Unire! – a fost marele succes pe care l-au avut românii în istorie. Sigur, a fost meritul lor, a fost și meritul sau efectul unor conjuncturi istorice care au favorizat un asemenea deznodămînt, dar, una peste alta, aceasta este imensa realizare a românilor: crearea României Mari și a României aproape mari, așa cum a rămas după unele pierderi teritoriale. Din păcate, românii nu s-au descurcat prea bine sub celelalte aspecte; cu o Românie Mare, evoluția putea fi mult mai temeinică, mai relevantă și mai pregnantă.

Și atunci, e de reparat?

Cum să nu fie? Cînd avem o grămadă de recorduri negative – pe care nu eu le-am inventant și care nu îmi fac nici o plăcere să le înșir -, e de reparat, normal. Totuși, dacă România este țara unde se citește cel mai puțin din întreaga Europă, dacă avem așa de puține autostrăzi încît părem singura țară din Europa incapabilă să își construiască autostrăzi și multe altele de același fel – toate sunt lucruri cu care nu ar fi cazul să ne obișnuim și, cu atît mai puțin, cu care să ne mîndrim. Bun, plus toate derivele pe care le observăm acum – cum este posibil ca un grup de infractori să pună stăpânire pe statul român?

A propos, de ce considerați că ”Marea Unire este cea mai de seamă înfăptuire a românilor”? Nu există, în istoria noastră, nimic comparabil cu aceasta?

Eu așa cred, că nu există ceva mai măreț. Fiindcă e o țară, se naște o țară care nu era scris în ceruri că trebuia să existe. A depins, sigur, și de voința românilor, dar și de conjuctura istorică, de fiecare dată. A fost un merit combinat cu un mare noroc. Și e foarte bine că a fost așa. Acesta este sensul afirmației mele – cred că este evident că Marea Unire este marea, foarte marea realizare a românilor. Una care, în plus, s-a dovedit durabilă. Putem vedea aceasta chiar și prin comparație: cu cei din zona noastră. A se vedea Iugoslavia, a se vedea Cehoslovacia. România s-a descurcat cel mai bine, de departe, în tot ce ține de construcția aceasta națională și în tot ce ține de statul național român. Sigur, ne putem referi și la realizările culturale sau la alte succese sectoriale sau punctuale – care sunt, adesea, remarcabile. Dar ceva de anvergura Marii Uniri nu cred să existe, în zona aceasta, a faptelor colective, naționale.

Ce ar fi fost România de astăzi dacă nu ar fi fost momentul 1918?

Nu știm, nu putem știi și dacă facem proiecții contrafactuale, ele nu au, de fapt, nici un rost. Pe de altă parte, să nu uităm că exista România de la 1859 – și, încă o dată, nu îmi place cum se vorbește despre ce a fost atunci. Se spune ”Mica Unire” și, de multe ori, nici măcar atît, ca și cum acel moment ar fi fost unul insignifiant. Am văzut în nenumărate locuri spunîndu-se, în acest an, ”100 de ani de România”. E profund nedrept. Totuși, România a fost creată înainte de 1918…

În 1918 s-a mărit o Românie care deja exista de la 1859. Cînd spui ”100 de ani de România” nu sunt convins că spui adevărul istoric; nu vreau să spun că afirmația e făcută cu rea intenție, cred, dimpotrivă, că e o campanie făcută cu bună intenție, dar adevărul faptelor este cu totul altul. Totuși, Unirea Principatelor, domnia lui A.I.Cuza – ce facem cu ele?  Sau Carol I? El a fost Regele Vechiului Regat al României. Al unei Românii mici, mai mici. Iar modernizarea României, într-o mare măsură, s-a petrecut în această Românie mai mică. Cînd Transilvania, Bucovina și Basarabia s-au alăturat României, ele, de fapt, s-au alăturat statului român existent de ceva vreme. Ele au intrat într-un cadru deja stabilit – de aici, de fapt, și filozofia unitară a statului român. Să ne mai amintim și că au fost puncte de vedere exprimată în Basarabia, în Transilvania în favoarea dacă nu a unei autonomii provinciale, în orice caz, în favoarea unei anumite descentralizări. Una care nu a avut loc, pentru că, de la bun început, România s-a construit pe principiul acesta al statului național unitar. Și aceasta, începînd chiar cu Țara Românească și cu Moldova, în secolul al 19-lea. Erau destui moldoveni care ar fi vrut ca Moldova să mai păstreze ceva din vechea ei existență, nu neapărat într-un sistem federal, dar într-unul de oarecare descentralizare. A cîștigat modelul centralist, de sorginte franceză – cu nuanțele care derivau din problemele și temerile românești.

JOI, 25 NOIEMBRIE, ORA 19, HUMANITAS DE LA CIȘMIGIU

 Koi, 25 octombrie, ora 19, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, va avea loc o întâlnire cu Lucian Boia și Cristian Pătrășconiu despre volumul De la Dacia antică la Marea Unire, de la Marea Unire la România de azi, apărut recent la Editura Humanitas.

Autor a peste treizeci și cinci de cărți, opt dintre ele apărute în limba germană, Lucian Boia a primit miercuri, 17 octombrie, una dintre cele mai importante distincții ale statului german, Crucea de Merit în rang de cavaler a Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania, în cadrul unei ceremonii găzduită de Excelența Sa Domnul Cord Meier-Klodt, Ambasadorul Republicii Federale Germania.

Accesul este gratuit pe baza unei rezervări prin Eventbook.

„Astăzi, ne confruntăm cu multe lucruri insuficent abordate în discursul politic și social. Istoria nu s-a încheiat cu căderea Zidului Berlinului, ci se întoarce acum cu mare aplomb și ne bântuie pe toți. În asemenea vremuri, vocile echilibrului și ale rațiunii, ale analizei raționale și lipsite de prejudecăți sunt mai importante decât oricând. Este vorba despre curajul de a pune sub semnul întrebării viziuni și modele de interpretare tradiționale, chiar dacă din acest demers nu îți vei face prieteni. Domnul profesor Boia a fost de multe ori această voce a echilibrului și a rațiunii, demonstrând de-a lungul anilor și acest curaj.“ – Excelența Sa Domnul Cord Meier-Klodt, Ambasadorul Republicii Federale Germania, la ceremonia de decernare a distincției (Ziare.com)

„Încerc să înfăţişez, cât pot de echilibrat, problema alcătuirii României (din părţi asemănătoare, însă distincte). Avem o ţară (aproape) întregită. Ce am făcut însă cu ea? Ce facem cu ea în prezent? Cât suntem de capabili să înfruntăm viitorul? Să recunoaştem deschis cum stau lucrurile, altminteri nu ne vom îndrepta nicicând. România nu arată deloc bine: e afectată de mari întârzieri şi de mari dereglări. Toate acestea, adunate, ar putea genera un amestec exploziv, de natură să pună în pericol inclusiv construcţia naţională. La 100 de ani de la Marea Unire, avem datoria să ne reparăm ţara.“ – Lucian Boia