Istoria ca efect al fluturelui (2)

Pe bună dreptate, înainte de a cerceta toate nivelurile narative ale romanului Efectul fluturelui, cititorul e tentat să se întrebe de ce anume nu trebuie judecat trecutul prin ochii prezentului, de ce doamna Pantazopol e atât de fermă în recomandarea unei analize prudente. Există amintiri construite pe false reprezentări, ce nu trebuie să se depoziteze în suflet, căci vor lăsa în urma lor o dâră de neînțelegere, greu, dacă nu cumva aproape imposibil, de șters. Când nu se înțeleg la timp circumstanțele unui eveniment ori resorturile unor reacții, e prea greu să se îndrepte, mai târziu, ceea ce s-a sedimentat deja în suflet sub auspiciile convingerii depline ori ale adevărului considerat a fi fost străbătut până la capăt. Oamenii văd doar la semnal, fiecare survolează o felie de trecut, în felul și din perspectiva lui, o decodifică potrivit bagajului de reprezentări adunate de-a lungul vieții, experiențelor și lecturilor sale. Nicolas, fiul lui D.J. și apropiat al Larisei, constată că ,,faptele au fost ajunse din urmă de semnificația lor.” (p. 197) Cele două surori Pantazopol sunt personajele ale căror gesturi rămân de nepriceput la timpul lor, iar prezentul divulgă, dintr-odată, un trecut necunoscut, modificat sub apăsarea înțelesurilor ce-l ajung din urmă.

Profilul Tatianei, strălucită studentă și doctorandă în sociologie, specialista în agenți magici feminini, se decupează în mod neașteptat din paginile de jurnal culese din dosarele fostei Securități, care ne invită la o scormonire detectivistică pentru a descoperi căruia dintre cei 18 membri ai echipei Serviciului Social i-a fost confiscat caietul de însemnări de către fosta instituție de control și represiune. Urmele Tatianei, odată cu încheierea perioadei carcerale, se pierd în lume și mister. Pe de altă parte, sora ei, Alexandrina-Iordana, devine eroina de la Mislea tot în urma unui asemenea semnal care-i determină pe contemporanii săi să o venereze alături de personajele Istoriei mari. Pentru Maria, reflexiile mamei sunt cu totul străine de cele răsfirate în societate, ca și cum ar fi vorba de două personalități distincte, dar prinse de fibrele vitale ale unui singur trup, asemenea gemenilor siamezi. Ce secrete ascunde Mama? Dosarul de carton cu vinișoare roșii, caietul ei intim, misterioasa abreviere CPF, biletul de eliberare, toate acestea dezvăluie că pentru ea memoria carcerală rămâne o prezență angoasantă, vie, statornică. Trauma se adâncește, se infuzează în sufletele celor din primul cerc al existenței, al celor rămași dincolo de zidurile spațiului de detenție. Celelalte fotografii, ale pogromului de la Jilava, tragedia întipărită în alb-negru pe retina colectivă a posterității, vor bântui coșmarurile Mariei. Buni o crescuse supusă, tăcută, ascultătoare, îi hrănise frica față de propria-i mamă, ostilitatea, germenii psihologici ai respingerii. Mult timp, chiar și în anii maturității, ea a simțit nevoia de a cere mereu acordul cuiva. Lipsa voinței, a curajului, a propriei determinări, ca reflex interior, s-au supus unei metamorfoze depline în noaptea iluminării, când a conștientizat ,,lungul ei drum de la supunere la decizie” (p. 18). Tăcerile Mariei și reacțiile ei ambigue ori inconsistente duc la o falsă percepție, lipsită de dimensionarea unei ființe complexe. Dar sunt tăceri învățate, la fel ca în toate casele foștilor deținuți politici.

Există și alte imagini fixate în cadrele vieții Mariei. Trăiește cu convingerea (adevărată?, falsă?) că mama ei i-a ars scrisorile de la F.M. De altfel, în roman toată lumea caută scrisori și jurnale pierdute. Atunci când scrisorile lui dispar, le păstrează în suflet, se identifică cu ele. Larisa caută scrisorile Tatianei. D.J., la rândul său, posedă cele trei file din jurnalul de campanie confiscat de fosta Securitate. Acela e prezentul ei, al Tatianei. Perioada Monografiei tutelate de Dimitrie Gusti a reprezentat cei mai frumoși ani ai acelor tineri entuziaști. Anii când 18 membri ai Școlii de Sociologie din București, discipoli ai lui Gusti, au pornit pe urma armatei în 1941, pentru inventarierea  populației românești din Transnistria. Ce crede Maria despre mama și sora acesteia, ce crede Larisa, ce crede cititorul? Sunt, poate, tot atâtea povești distincte, care nu trebuie spuse într-o cronică, fie ea și extinsă, pentru a lăsa cititorului plăcerea de a o descoperi singur.

La fel ca în Villa Margareta, docuficțiunea se sprijină pe un set de imagini, poze, desene, schițe, ce par a se înrădăcina într-o prezumtivă realitate. Cât adevăr exprimă fotografiile? Cât adevăr dezvăluie – sau ascunde? – fotografia în care se presupune că s-ar oglindi profilul Tatianei? Larisa își expune o interesantă concepție, nu cu totul nouă, privitoare la o antropologie a artei fotografice. Fiecare poză ar constitui un decupaj din realitate, dar povestea ei este înșelătoare. Ori incompletă. Contextul doar personajele din imagine îl pot cunoaște, însă și ele se supun inevitabilelor distorsiuni ale memoriei. Fotografia Ecumenism, de pildă, are propriul univers, pe care îl deslușim pătrunzând treptat în spațiul livingului, unde cele două femei, mamă și fiică, străjuiesc decorul de pe cele două fotolii, fiecare cu publicația preferată în mână, fiecare cu filtrul propriu de radiografiere a trecutului: Mama cu revista Permanențe, Maria cu cărțile recente despre Holocaustul din Bucovina de Nord și Basarabia din iulie 1941. Spațiul confruntării devine aici unul al dialogului, singurul dialog cald, deschis pe care l-au purtat vreodată. Maria glisează spre noi mirări, înduioșări, diferite de încrâncenările ce o stăpâniseră până atunci față de propria mamă. Ca pe o scenă de teatru, viața se oprește câteva minute lăsând emoțiile să umple imensul gol săpat între cele două ființe. Alianțele dintr-o familie, unele spontane, pot deveni cu timpul coaliții hidoase, monstruoase.

Cu Fiodor Mihailovici, Maria trăiește o relație aparte, simțind că l-ar extrage din toate relațiile, din toate contextele, pentru a-l păstra doar pentru sine. Îi reconstituie zona albă, bucata lui de viață ce i-a rămas necunoscută, cu ajutorul motorului Google Earth. Când reconstituirea devine imposibilă, scoate restul din sertarul cu imaginație. Buchetul imens de lalele galbene, pe care i l-a dăruit fostul iubit în ultima lui descindere în România, îi sădește în suflet sentimente blânde. Păstrează ca pe un vestigiu al iubirii adolescentine cămașa lui vișinie de mătase, tot mai uzată, tot mai deșirată și mai ponosită, un simbol, de fapt, al abandonului. O poartă la nesfârșit, căutând, în căldura sfâșiată a pânzei, mângâierea trupului înstrăinat. Sub porii ei nu mai simte acum decât durerea, precum sub blestemata cămașă a suferințelor lui Herakles. Întreruperea bruscă a iubirii, marcată de plecarea lui, după luna de fericire când ,,dormeau linguri” într-un pat îngust din subsolul casei din București, oprise parcă timpul și îi crease senzația încremenirii într-o existență abulică: ,,luna cea mai tragică și cea mai fericită din viața ei” (p. 26). Până și întâmplarea regăsirii sale în imensitatea lumii e tot un efect al fluturelui. Emoțiile insuportabile trăite la Constanța, după 30 de ani, apoi călătoria în sudul Franței, sunt tot atâtea drumuri inițiatice spre bărbatul atât de iubit, antrenamente pentru drumul cel lung și adevărat spre Canada, unde va poposi pentru a fi alături de F.M., înfruntându-și întreaga familie. Cu el se simte liberă, devine ea însăși, o ființă despachetată de orice inutile fasoane croite de ochii lumii.

Lui Codruț Stamatoiu i se alocă o partitură însemnată, i se acordă credit de data aceasta, în comparație cu deplorabila caricatură creionată în romanul anterior. Pasiunea pentru operă îl transformă într-un picaro modern pornit într-o vânătoare de vedete, într-un colecționar de fetișuri, de broderii arhitectonice și de poze cu vedete și vestigii rare. Are și el propria concepție despre istorie, bine nuanțată: ,,Toate așa-zisele amintiri și memorii sunt construcții post-factum. Nu ne amintim trecutul, îl construim…” (p. 281) La fel de nuanțate sunt și sentimentele pentru Maria, ce reprezintă pentru el ,,o stare sufletească”, ,,Maria mea, Fata/Fatina”.

Istoria, de altfel, devine palpabilă asemenea unui prezențe difuze, tenace, insistente, care nu părăsește scena în nicio secvență a romanului. Se confruntă două viziuni diferite asupra istoriei. Prin Istorica se aude vocea unui naționalism dezlânat, cu note acute de antisemitism, ce reduce evidențele la stadiul de lozincă. Acel terifiant ,,noi știm”, prin care se dizolvă orice filtru propriu, devine colectiv asumat. Disputa istoricilor noi, documentați în arhivele recent deschise, cu cei vechi pare firească, un dat necesar în bunul mers al lucrurilor. Sunt evocate cărți grele, demistificatoare, despre întâmplări trecute care nu mai pot fi ținute sub semnul ocultării forțate și al negativismului virulent. Dar și ei, tinerii cercetători, asemenea Larisei, se pot confrunta cu capcana propriei siguranțe și a certitudinilor insidioase ce le deformează percepția asupra trecutului. Nicolas o trezește la realitate pe tânăra doctorandă prea exaltată uneori, remarcând că ignorarea dubiului cartezian poate duce la denaturări și obnubilări involuntare. Există o porțiune de umanitate în fiecare urmă, relicvă, fotografie, caiet sau jurnal din vremurile apuse.

Pasajul povestirilor în unghi încrucișat suprapune perspective diferite, tot atâtea variante asupra acelorași întâmplări, variațiuni polifonice pe teme cunoscute. Și totuși, nu se contrazic, se completează, fiecare așază la baza acestui edificiu felia lui de trecut. Oarecum, toți vedem trecutul altfel, strat cu strat. Dacă până și prezentul are reflectări atât de diferite, cum să mai supunem trecutul unei explorări cu o lupă precisă? D.J., asemenea unei cutii de rezonanță care face sunetele mai clare, nu amestecă, ci păstrează puritatea vocilor. Tot ea e cea care constată că vechile mistificări ale Securității revin în ipotezele de studiu ale unor doctoranzi, cercetători și jurnaliști grăbiți. ,,Oricând pot să apară documente concurente, autentice sau contrafăcute; istoria este în mișcare și în modificare, indiferent ce accepție îi dăm, în funcție de aceste hârtii.” (p. 360)

Dincolo de captivantele povești înscrise în filele romanului, ne-a reținut atenția frumusețea stilistică a unor pasaje: ,,Cele două încăperi mici, așezate față-n față pe un hol dreptunghiular, erau complet goale, dar într-un fel anume, de parcă obiectele din ele ar fi fost absorbite în pereți, s-ar fi topit în aer, s-ar fi volatilizat, nelăsând în urmă decât un parfum nedefinit. Iar Mariei i se păruse că așa trebuie să fi dispărut, devenind din ce în ce mai mică, din ce în ce mai uscată, până la dimensiuni la care nu mai putea fi văzută, bătrâna ei. Plutea în casă o imensă, aproape materială iubire înțelegătoare.” (p. 222) De undeva, din depărtare, ne face un semn discret și cald Bătrâna din romanul Monicăi Lovinescu, Cuvântul din cuvinte

Cele patru scrisori din finalul romanului aduc răspunsuri la unele interogații, în timp ce misterul altora se prelungește în vis. Surprinde într-un mod plăcut metafora dulapului cu sertare, tot atâtea compartimente ale vieții, de unde ne-ar părea atât de firesc să scoatem pe rând și să retușăm fețele prezentului. Măcar ale prezentului, căci trecutul se scurge prin vadul amintirii și, după cum mărturisește Maria într-o ultimă scrisoare către Doina Jela, ,,Ca să-ți amintești trebuie să uiți și ca să uiți trebuie să-ți amintești.”

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Excepțională recenzie! Pe cât de așteptată continuarea, pe atât de reușită. As putea sa consider , in urma lecturii, ca alaturi de recenzia romanului”Villa Margareta”, ne aflam in antecamera unei doctrine Doina Jela ,privitoare la aflarea adevărului dureros al trecutului nostru recent, inter si postbelic, benefic vindecătoare prin talentul excepțional, dublat de altruism exemplar, al distinsei scriitoare. Este clar faptul că pentru a afla greșelile trecutului nu aveam nevoie de „antifascismul” torționar al securității comuniste. In final, trebuie sa recunosc, după un an de lecturi minunate, și memorabila zi de 17 octombrie, faptul ca muzicologii au(ca întotdeauna), dreptate : „By your side” este urmată natural de „Never tear us apart”, cealaltă capodoperă hutchence -oniana. Cu bucuria (re)întâlnirii, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *