O bună parte din evenimentele care zguduie neîncetat clasa politică românească pe scara justiției, a partidelor, a feluritelor relații și aranjamente, cu inflexiuni richteriene uneori, generează inutil mirare, revoltă populară celularizată și cam prost pusă în scenă – ca să evit rima cu regizată – deși o mai bună cunoaștere a clasicilor literaturii naționale ar lămuri lucrurile, nefiind necesar de data aceasta să ne întoarcem la cei vechi.
Să începem prin a-l cita pe Eminescu, bun cunoscător al realității românești (nu doar) de atunci; ca o imagine de ansamblu, într-o minunată sinteză aflăm că „într-o țară unde sunt deputați și jurnaliști care au studiat atâta pe cât se poate învăța în academiile din cinstitul oraș al Mizilului, alături de alții care, fără o preparare serioasă, au vizitat academiile străine și s-au întors ca să realizeze idei nouă de valoare „foarte relativă”, fără să-i cunoască țara și poporul, nu se poate aștepta decât o cumplită superficialitate în toate cestiunile, o ușurință de care sufăr toate partidele din România, care nu văd în stat decât mecanismul succesiunii la putere.”s.n. (Organizatorii repezi). Consecința e o crasă imoralitate, căci „imoral este fiecare care se-nsărcinează c-o afacere pe care n-o pricepe îndestul de bine”. (ibidem). Aici desigur s-ar mai putea discuta (inutil), fie și pentru că moralitatea e ceva absolut relativ, astfel că imoral e ceea ce nu ne convine și nu pușcă cu interesele grupului. Dar asta cu altă ocazie.
Pentru cum e (și cum ar trebui să fie) clasa politică vizată de diversele direcții, dar mai ales de DNA, un fel de regulator al ADN-ului politic, dar nu știm nici aceasta cât de aservită și cui, să mai adăugăm: „oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de a se servi de nulități venale, de naturi catilinare, de oameni de nimic pentru a guverna. Chiar numai tendința clar formulată, ca statul să fie guvernat de oameni de cea mai elementară probitate și să înceteze de a fi mărul de ceartă între cavaleri de industrie și facem-treburi, cuprinde un întreg program față de aceia care nu cred în nimic și pentru care principiile politice n-au fost decât pretexte de-a parveni și de-a se îmbogăți.”(Muncă, echitate și adevăr)
Puteam, desigur să citez aceleași aspecte în versuri ale Aceluiași, dar am mai făcut-o și din partea a doua a Scrisorii III („Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…”), dar și cu Ai noștri tineri („cu chipul lor isteț de oaie creață…”).
Până la urmă totul se reduce la dorința de putere care poate fi împlinită fie onorabil (vezi politicieni care în peste douăzeci de ani nu au fost prinși cu nimic), fie prostește, eronat, cum elegant atrage atenția Syrus „Funcția cea mai înaltă poate fi pierdută printr-o guvernare greșită!”. Ca atare pe conducători îi putem categorisi în două: amanții puterii pure, adică cei interesați efectiv de putere ca idee și principiu (în număr destul de redus…), apoi amanții hormonali, cam fără măsură, adepții stilului ciupitativ (termenul îi aparține lui Noica, cu referire la cei care se „realizează” în cultură) dus la extremă (dreaptă sau stângă, nu contează).
Ca atare, devine evident pentru orice cugetare realistă că puterea nu poate fi împărțită cu nimeni; puterea conducătorului este indivizibilă, oricât am teoretiza politologic, sterp adică, despre împărțirea puterilor în Stat; realitatea ne demonstrează că singurul efect nu e nicidecum bunăstarea păstoriților, a turmei adică, ci sfâșierea lupilor între ei, ceea ce poate activa gena degenerării nobilelor canide. În ciuda promisiunii inițiale trebuie să trimit la etimologia puterii pentru a o înțelege mai bine; latinescul potentia ( dând putință ) face familie cu verbul potere (dând putere), forma populară a clasicului posse (a putea, a avea putere, a deține puterea decizională și multe altele pe aceeași semantică a… puterii). Dar posse e unul dintre compușii definitorii ai lui esse (a fi, a exista, a trăi și multe alte sensuri), deci puterea adevărată e ceva viu, indivizibil, iar pentru asta nu trebuie neapărat să știi latină; după cum pentru o mamă adevărată copilul nu poate fi împărțit prin tranșare (sună sinistru dar vezi înțelepciunea lui Solomon), tot așa un conducător adevărat, amantul puterii pure, cum sugeram, nu poate tranșa puterea la abatorul politic; mai curând o face cu adversarii. Dar nici cealaltă categorie nu intră la tributarii tablei împărțirii; atâta doar că o fac nepermis de stupid, antrenând persoane și instituții pe care le îndatorează în prealabil.
După ce am văzut, fie și foarte sumar, care sunt bazele politicii românești moderne și contemporane (ar trebui citat pe larg și un politician, Titu Maiorescu, dar am mai făcut-o), să (re)venim (fără să fi plecat, în fapt) în imediata noastră contemporaneitate cu un exemplu pe cât de banal, pe atât de multiplicabil la nivelul politicii urbane (probabil și rurale, parțial) prin actanții principali; am aflat nu foarte demult, să fi fost acum vreo doi ani, că primarul unui mare oraș al Patriei, e cercetat la ADN(ul propriu) de aceeași DNA, pentru că ar fi folosit organul local de ordine (poliția locală, zisă și comunitară, dar cam prea aduce cu câinii comunitari… și ca utilitate urbană) în interes personal; în zilele acestea se încearcă demonstrarea faptului că și alții mai barosani, din capitală, folosesc organele în interes propriu, deși a te strădui să distrugi instituțiile de ordine ale Statului reprezintă deja suprema și incalificabila ticăloșie, indiferent cine o încearcă. Mai mult chiar, se pare că, nici atunci nici acum nu lipsește o profundă încărcătură hormonală pe creier, în spirit properțian, dovedindu-se că „adevărata dragoste nu cunoaște nici o limită”, din păcate, uneori, adaug eu, iar pentru anchetatori fiind un indiciu în căutarea femeii, conform uzatului prin abuz cherchez la femme încă din vremea cercetării inchizitoriale a vrăjitoarelor. Dar trebuie adăugată în aceste cazuri, adevărata dragoste pentru putere strâns legată de cea pentru la femme și imposibil de ascuns căci zice corect Ovidius „nici iubirea, nici tusea nu pot fi ascunse”. Exemplele de căderi pe spate în fața funcțiilor masculine (de Stat, subliniez) abundă deja din sacre surse veterotestamentare.
Numai că și cele sugerate mai sus, se încadrează, perfect de-a dreptul, în literatura noastră clasică adeverindu-i atemporalitatea. O urmare a lui Caragiale, analog celei a lui Christos, cu a sa Scrisoare, ne dă un model al contemporanului nostru; doar că nu e primarul sau liderul de partid, ci prefectul (oricum, sosia în teritoriu a liderului), nu lipsește amanta, iar șeful poliției locale e sinonim cu instituția de vreme ce Ghiță Pristanda e „polițaiul orașului”; singur, unic, precum „cetățeanul turmentat”, dar fiecare reprezentativ, aproape monadic.
Relația partid (prefect deci) – poliție (polițaiul orașului) e clar definită de actanți;
Tipătescu: Mie-mi place să mă servească funcționarul cu tragere de inimă… Când e om de credință…
Pristanda: de credință, coane Fănică, să trăiți!
Ce-i „pică” polițistului urban? Tipătescu:„ Nu mă uit dacă se folosește și el cu o para, două… mai ales un om cu o familie grea”.
Evident amanta e și ea în vizor, cu blândețe și caritate (nu în cazul presei) „coana Joițica, tocmai dumneaei, care de…, să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție”, confirmă blajin Ghiță care nu are temeri „și nenea Zaharia și ea știe că ești omul nostru”, după zisa prefectului… dar, așa cum demonstrează și anchetele contemporane nouă, un asemenea angrenaj local nu se justifică doar hormonal; trebuie vegheați, conform modelului tipătesc-caragialesc „dăscălimea, popa și moflujii”, adică adversarii, știuți sau încă nu. Aici intervine delictul (virtual, desigur) al cărui protagonist e polițistul; Pristanda: „eu, la datorie, coane Fănică, zi și noapte la datorie… mă-mbrac țivilește și plec… la datorie, coane Fănică… Când dau să trec maidanul văz lumină la ferestrele de din dos ale lui d. Nae Cațavencu, și ferestrele vraiște… Eu, cu gândul la datorie ce-mi dă în gând ideea? Zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică… și binișor, ca o pisică, mă sui pe uluci și mă pui s-ascult”. Că până la urmă accederea la putere e esențialul, o spune chiar prefectul: „n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvârșire, și-apoi să-l lucrăm pe onorabilul”.
Chiar dacă nu cunoaștem amănuntele anchetelor contemporane, probabil că și șefii feluritelor poliții, locale, naționale, internaționale, au ajuns la concluzia lui Ghiță, eternă deși dintr-un mic oraș de munte: „Grea misie, misia de polițai”, în ciuda dotării de azi cu celulare, emailuri și alte minuni ale tehnicii. Puterea și purtătorii ei rămân însă aceiași.
Să fie vorba totuși de persoane indispensabile? de vreme ce Ghiță are replica finală a piesei „Curat constituțional! Muzica! Muzica!”. Pare-se că Ion Luca avea în plan o continuare a piesei, dar asta devenea probabil o altă poveste; aerul berlinez nu-l stârnea la așa ceva… nu pentru că nu s-ar întâmpla și prin case (mult) mai mari, prin palate, prin birouri orale și alte locuri consacrate politicii. În mod cert marea problemă, etern umană e că „tare greu e s-o rupi deodată cu un amor îndelung” (totuși, Catullus), mai ales unul asexuat precum puterea.
