Cu coada ochiului a zărit-o pe femeia care aduna nucile verzi din iarbă și le băga în pungi. S-a oprit la mică distanță de ea. Oricum mersese în neștire și obosise. Lângă femeie era un cărucior iar în el un copil foarte mic, cu un cap rotund și cu pielea deschisă la culoare. Părea că doarme. Lângă gura lui minusculă era un biberon din plastic prost, pe jumătate umplut cu lapte. Vlad s-a apropiat să vadă mai bine. La picioarele copilului erau câteva pungi cu nuci verzi bine legate la gură, gata să fie vândute. Soarele mai avea puțin și apunea. Aleea răcoroasă de parc trecea încet în umbra nedefinită iar ultimele păsări ale după amiezii își stingeau una câte una glasurile. Femeia avea o vârstă greu de ghicit, cu trăsături armonioase, era slabă și avea mișcări de om priceput, învățate de nevoie. Vlad o privea dar ea nu-l băga în seamă. Era ocupată cu nucile ei. Se vor transforma în lapte pentru copil.
Primul lucru pe care l-a făcut Vlad când a deschis ușa apartamentului său elegant a fost să-și arunce pantofii cât acolo și să pășească desculț pe lemnul cald al parchetului și apoi pe covorul moale din sufragerie. A scos din buzunar cele câteva nuci verzi pe care le găsise în urma femeii în parc. Ea plecase în clipa în care mica ființă din cărucior s-a trezit și s-a pus pe gângurit în beznă.
Vlad a pus frumos nucile pe pervaz și s-a întins pe canapeaua din pânză groasă de cort, de o culoarea zahărului brun din Mauritius. Fusese o zi grea. Se gândea acum că avea cam tot ce-și dorise vreodată și totuși în sufletul lui simțea niște goluri de mărimea nucilor abia culese. La spital avea treabă multă, un medic bun ca el e foarte căutat. Vin oameni din toată țara pentru ca el să le dea o speranță. Are și o prietenă. O tipă simpatică, plină de viață care-i umple existența cu activități dinamice. Ce să zică și el. A tot încercat. Mai multe relații toate parcă scrise după același scenariu. Dar nucile astea verzi îl înnebuneau. Parcă le aștepta de-o viață. S-a dus spre ele și le-a mutat locul. Pe masa din sufragerie. Nu era bine. Nici lângă televizor, nici în bucătărie pe blatul care imită marmura. Le-a băgat în buzunarele de la pantalonii largi de casă.
A doua zi s-a întors de la birou tot prin parc sperând să o vadă pe femeia care culege nuci. Să facă ceva, să o ajute cumva. Așa văzuse la prietena lui care nu rata nicio serată de caritate. Pentru el era o chestie intimă nu voia să știe toată lumea faptele sale. Femeia nu venise.
La Roma pentru trei zile?, s-a mirat el când amica lui i-a spus că a luat deja biletele pentru city break. Putea merge, oricum își luase concediu de la spital. Dar nu prea voia. Era prea legat de parc prin fire verzi invizibile. Ca să-i facă pe plac totuși, s-a dus la Roma. Zilele ploioase îi condamnau la stat în camera de hotel. Camera părea un labirint cu multe obstacole de evitat. Patul matrimonial în stil florentin, greoi, frumos lucrat în lemn de nuc, forța cuplul să se poarte tradițional, ce-o mai fi și aia, fără experimente erotice și extravaganțe de parcă vreun don Lorenzo superviza comportamentul lor. Nicio grijă, ăștia doi nu se iubesc, părea că spune măsuța mică din marmură albă pe care ședeau nefolosite două pahare din cristal de Bohemia, obișnuite să gâlgâie șampania sau acidulatul prosecco. În loc de asta erau ca două dame elegante nimerite aiurea în gara de la Poggibonsi după ce s-au suit în trenul greșit. Pernele purtau după prima noapte amprenta capetelor. Se vedea clar că dormiseră fiecare la mijlocul pernei proprii și nicio cută nu trăda vreo încercare de evadare a unuia către celălalt. Baia avea o ușă grea din lemn masiv care asigura totala intimitate a fiecăruia nepermițând vreo privire fugară și ștrengărească a partenerului. Baia era…pentru baie și gata! De la geam se zăreau printre picăturile de ploaie cum se scurgeau clădirile din piațetă. Totul era lichid, chiar și gândurile aveau un abur hilar în jurul lor făcând ca totul să pară o farsă. Ea se frăsuia în chiloți prin cameră căutând pe telefon o idee de program pentru zile ploioase. El voia să se plimbe pe străzi ca de obicei. La un moment dat a sunat telefonul ei și s-au trezit din senin cu o invitație la cină din partea unei foste colege de ale ei. Istorie veche, mergea mult înapoi în timp până la școala primară. Tipa se stabilise la Roma de multă vreme, se căsătorise cu un italian simpatic, om de afaceri. Vlad nu prea voia să meargă, dar nu avea nici un motiv întemeiat să o refuze. Seara promitea să fie frumoasă. Ea a adus două pahare de vin roșu și le-a pus pe pervaz. Ploaia părea că diluează vinul de culoare rubinului. Vlad a luat un pahar și-a băgat nasul în el și o mână în buzunar. Rotea acum paharul ca un mare cunoscător. Să facem dragoste, a propus ea pe un ton calm în timp ce-și umezea buzele în lichidul roșu. S-a apropiat de Vlad și i-a deschis un nasture de la cămașa lui azurie iar el a lăsat paharul pe noptieră și a mângâiat-o pe femeie pe cap. Un gest de tandrețe urmat de câteva zgomote guturale ale ei. S-au băgat disciplinați în pat după ce și-au scos singuri hainele și au încercat imposibilul. Ușa grea de la baie s-a închis cu zgomot după femeia ai cărei ochi erau plini de lacrimi, mai ceva ca ploaia de afară care nu încetase și nici nu dădea vreun semn că s-ar opri. Vlad a rămas cuminte în pat ca un elev care așteaptă să i se scadă nota la purtare. De care oricum nu-i pasă. Sub perna lui era bine pusă o nucă verde, adusă în secret. Prezența nucii îl liniștea. Era bine. A băgat mâna după ea și a strâns-o ușor în căușul palmei.
Cina a fost un moment complex. Colega ei, Geanina, e o gazdă care te face să te simți bine foarte repede, să fii în largul tău ca musafir e a doua ei natură. Nu-i puțin lucru. Doar că voia să te simți bine tot timpul, obositoare treabă, iar Vlad era cu gândurile la nucile lui și la mica femeie care le aduna în pungi. Omul de afaceri italian, soțul colegei, avea și el scăpările sale, se vedea clar că face față situației mai mult din politețe și că mintea îi e în altă parte. Doar femeile păreau că se bucură cu adevărat de întâlnire și de mâncarea simandicoasă. Când au ajuns la schimburi de rețete, italianul l-a invitat pe Vlad la un trabuc pe terasă. Ploaia nu se oprise dar terasa era generos acoperită cu o copertină de culoarea fildeșului.
- Pizza cu sos de roșii și mozarella, cine naiba nu știe…uf și toate celelalte ingrediente, a început tipul într-o engleză aproximativă și cu năduf.
- Ei, toată lumea știe că mâncarea italiană e foarte bună, a zis Vlad trăgând un fum.
- Ascultă aici, nu mai pot să mă duc nicăieri în lume fără să fiu privit ca o felie de pizza sau ca o farfurie de paste aburinde. Noi le mâncăm cu pâine albă.
- La naiba…, nu a reușit Vlad să se abțină. Auzi, dar nuci verzi nu se pun pe pizza?
Italianul a izbucnit în râs.
- Pizza, pasta, tiramisù…și cel mai trist e că în alte țări ești nevoit să îngurgitezi varianta lor total nereușită. Ei, mamma mia, bella Italia, ma che fai, cin-cin, ciao amore și să vă ia dracu pe toți! Cică am adus o binecuvântare în lume. Puah. Am umplut lumea de grași și leneși…Ce porcărie, a adăugat italianul indispus. Nu știi să gătești, faci repede paste, ai copii mofturoși, le dai imediat o felie de pizza, vine mama soacră în vizită anuală (adică stă un an), așa cum vine mama Geaninei de o sută de ori pe an de parcă anul nostru ar fi dintr-o altă galaxie, umpli congelatorul cu tiramisù de la supermarket pe care apoi îl oferi cu modestie, ei atâta m-am priceput și eu, sper să-ți placă mami….Păi să o minți pe mă-ta!? Ce porcărie!
- Dar de ce?, încerca Vlad să-și păstreze calmul și oricum nu voia nimic de la situația asta, aștepta să treacă.
- Nuci verzi pe pizza!? Auzi tu nebunie…ia să încerc….de unde luăm nuci?
Vlad se gândea la parcul de acasă și la femeia mică și tăcută care aduna de pe jos nucile și care probabil nu făcuse pizza niciodată.
- Nu știu…, am eu una la mine în buzunar….s-ar putea să nu ne ajungă.
Apoi a regretat că și-a demascat secretul. Italianul era în vălătuci de fum și nu-l auzise. Ploua ca naiba.
- Ce să facem pe ploaia asta? Credeam că e mult mai însorită Roma…, a zis Vlad și a lăsat brațele să-i cadă pe lângă corp.
- Păi n-ai văzut filmul cântând în ploaie?…Du-te și plimbă-te prin ploaie…
Vlad a stins trabucul și a intrat în casă. Și-a cerut scuze, vrea să facă o plimbare pe afară, să mai ia aer. Cele două erau într-o discuție mult prea interesantă ca să bage în seamă cu atenție anunțul. Amica lui a zâmbit și a dat din mână în semn de ok liber. Italianul a mai rămas pe terasă, a scos telefonul din buzunar și s-a pus pe vorbit. Ploaia se întețise și arunca stropi uriași pe caldarâm. Aceștia se spărgeau tăcuți și grei. Umbrela lui neagră și mare tresărea la câte o pală de vânt mai puternică și direcționa șiroaiele spre spinarea lui ușor încovoiată de pe care se scurgeau ca viitura pe o pantă abruptă. Șchiopăta ușor. Nu știe nici el de când. Din iarbă, de lângă un pom, a ieșit un melc cu casă făcându-și drum cu o oarecare repeziciune, atâta cât era el în stare. Dacă și melcul ăsta se mișcă atunci pot și eu, și-a zis în sinea lui, Vlad. A intrat într-un parc frumos luminat. Se plimba pe alei fără o țintă anume. Îi venea în minte discuția despre pizza. Ar mai fi stat cu italianul dar subiectele lui era prea culinare, și dacă ar fi fost doar asta…Avea o neliniște în el….îi amintea lui Vlad de propria neliniște. În minte i-a pornit o melodie de jazz. Se potrivea cu ploaia.
Undeva în zare se ghicea o lumină. Pâlpâia slab ca o lampă cu gazul pe terminate. Vlad s-a îndreptat spre ea. Se vedea acum și o casă. Nu foarte mare. Ușa era deschisă iar dinăuntru se auzeau voci și o muzică în surdină. Semăna cu muzica din mintea lui. Erau câțiva oameni care dansau ceva ritmat. A intrat și el. O femeie îmbrăcată în roșu s-a oferit să-i ia haina și umbrela să i le pună undeva, apoi i-a făcut semn să se apropie de bar. I-a întins o băutură de culoare roșu închis. Vlad a dus paharul la nas, mirosea a fragi și a mere sălbatice. Un vin bun ca cel băut de el pe țărmul mării Libiei acum niște ani. O licoare a uitării, se gândea el în timp ce privea în jur la cei care se distrau acolo. Ce loc frumos în mijlocul parcului, numai bun de venit pe ploaie aici, se vede că n-au griji prea mari dansatorii, e cald și bine și scaunul de bar pe care stau se învârte ușor, se gândea el. Și-a terminat vinul și a pornit să exploreze un pic locul. Frumoasă canapea de catifea verde închis și mai încolo o bibliotecă din lemn de nuc cu multe cărți. Lumina venea aurie și discretă de la o lampă din tavan. O tânără l-a luat la dans și l-a desprins pentru o clipă din vârtejul gândurilor. Au dansat stângaci pe un charleston. Ea avea un chip firav și un păr blond închis care îi încadra figura. Se roteau prin toată camera, cu pași inegali, părul ei mirosea a scorțișoară. Fata încerca să spună ceva când el a zărit cu coada ochiului sus pe o poliță din lemn o pungă transparentă cu nuci verzi.
Vlad a ajuns la hotel noaptea târziu. La recepție l-au anunțat că se făcuse deja check-out și că doamna plecase la aeroport. Acum o săptămână.
Desen de Alina Gherasim.
