Efectul fluturelui

Fraza Doinei Jela e suplă și barocă, întortocheată ca o iederă. Se răsucește în jurul amintirii, a tabloului văzut cu ochiul minții, și-ți lasă la picioare o pradă prețioasă, neașteptată. În „Efectul fluturelui” (Polirom, 2018), Istoria cu i mare e vie, pulsează în istoriile mici ale personajelor, insesizabil și totuși implacabil, așa cum uraganul se naște din bătaia de aripă a unui fluture. „Nu ne amintim trecutul, îl construim.” spune un personaj și pe acest eșafodaj filozofic autoarea construiește un tulburător roman al memoriei, intime și colective, și un splendid roman de iubire, al iubirilor refulate. Între două avioane, Maria Stamatoiu, trecută bine de 50 de ani, se confesează naratoarei, fostă colegă de cancelarie: într-o singură noapte, de pomină, femeia și-a dat seama cine este cu adevărat, între egoismele benigne ale soțului, lângă sufletul împietrit al mamei – fostă deținut politic, idolatrizată de o doctorandă în istorie, și lângă un splendid buchet de lalele galbene, primit de la un bărbat din trecut, care traversase oceanul.

După numai zece pagini ești încredințat că personajele din „Efectul fluturelui” au un destin (greu) în spate, un istoric de viață, dens, complicat, nesigur: pe trei generații (din 1930 până în 2016), viața locuitorilor sau vizitatorilor din strada Decebal nr.4 bis din Constanța a fost balotată fără milă, în „anii nisipurilor mișcătoare și ai tuturor vânturilor propagandistice.” Casa aparținuse unor români evrei care, simțind prigoana anilor 1940, au donat-o unor prieteni români, înainte de a se îmbarca pe vaporul Struma, spre Israel, pierind în naufragiu. Doar o fetiță, Rebecca, scapă de tragedie, uitată, rătăcită pe chei. Casa devine decor și martor al destinului familiei Pantazopol, care primise proprietatea în dar: surorile Tatiana și Alexandrina, membre în gruparea „Sociologia militans” a lui Dimitrie Gusti din tulburii ani 1930, sunt acuzate de legionarism și condamnate, de comuniști, la închisoare. Tatiana, cea mai activă în echipele gustiene de ridicare a satelor, reușește să evadeze și-și risipește viața departe de țară. Alexandrina rămâne șase ani în închisorile comuniste, între 1958 și 1964, unde o naște, în primul an, pe fetița Maria. Crescută de bunică, Maria Stamatoiu nu se va mai apropia niciodată cu adevărat de mama sa, devenită o celebritate după revoluție, ca exponentă în viață a sociologiei gustiene și mai ales ca martor și martir al represiunii comuniste. Profesoară de istorie, căsătorită cu un fost activist de partid, la peste 50 de ani, Maria își ia viața în mâini și-și pune sufletul în palme, căutând să înțeleagă dacă trebuie să plece sau nu în Canada, la iubirea ei candidă, nimicitoare, din tinerețe, un evreu obligat de securitate să părăsească România anilor 70. Vladimir Auerbach, alias Fiodor Mihailovici, nu e altul decât fiul Rebeccăi, fetița uitată miraculos pe chei.

Dezvăluită liniar, trama cărții e doar un schelet diegetic, cu valoare desigur documentară prin situarea în epoci precise, reale, a bulversărilor de destin. Dar puterea de iradiere a acestui roman și măiestria autoarei sunt de găsit în primul rând altundeva. A fost sau n-a fost, Tatiana Pantazopol, legionară? A fost sau n-a fost spioană germană în teritoriile ocupate și eliberate vremelnic, a ajutat sau nu la salvarea unor evrei, în Basarabia? În fotografia din dosarul mamei sale, Maria vede oroarea, cadavre de evrei întinse pe zăpadă: e sau nu o dovadă că maică-sa, eleganta bătrână doamnă Pantazopol, ascunde o taină oribilă, un trecut revoltător? Dar salutul din fotografia în care sora mamei, Tatiana, e împreună cu alte tinere la Școala de comandante din Serviciul Social, înființat de Carol al II-lea, este sau nu este un salut legionar ? Cine poate risipi confuzia, care e filtrul legitim, cel care face din amintiri și din povestea faptelor un adevăr?

Autoare a numeroase studii, cercetător deja confirmat pe teritoriul celor mai sensibile aspecte istorice („Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar”, Humanitas, 2002) dar și scriitor cu simțul personajului (ca și în romanul precedent, „Villa Margareta”, Polirom, 2015), Doina Jela țese un univers complex, făcut din compromisuri la scară umană și ticăloșii istorice, din reverberații minuscule și răsturnări de destin. Efectul fluturelui e o inspirată metaforă pentru o hermeneutică a adevărului. Ea însăși personaj în carte – un raisonneur – , Doina Jela creează un dispozitiv narativ care e un vast confesional : toate personajele i se spovedesc, multiplicând perspectivele, telescopând mărturisirile, într-o forare barocă a adevărului, mișcător, multiplu. Istoria e această țesătură de plinuri și goluri, percepții și senzații intime, grefate pe un imaginar colectiv orientat ideologic: „Toate filtrele sunt colective: antisemitism, legionarism, comunism, anticomunism. Toți avem nevoie de un filtru comun, de grup, de trib, de familie.”

„Efectul fluturelui” e o curajoasă introspecție vorbită și e o artă a conversației în jurul câtorva orori ale istoriei care, refulate, zgândărite, iradiază invers, bulversând mai multe generații, reașezând plăcile tectonice ale convingerilor, rescriind memoria colectivă: „e nevoie de ani, decenii, și chiar secole, ca faptele să fie ajunse din urmă de semnificația lor.” ” Efectul fluturelui” e și un superb roman de iubire, iubirea care se așează în mai multe straturi distincte, de neeludat : stratul sedimentat de cuplu în timp, dar și zăcământul acela de profunzime, al iubirii dintâi, neconsumat și pur, care într-o zi țâșnește și inundă ființa cu totul, proiectând-o într-o altă eră geologică, matură și senină.
Cu fraza sa densă, proustiană, încăpățânată, cu excepționala abilitate de a orchestra nenumăratele voci narative, romanul Doinei Jela nu e o lectură de vacanță. Prin punerea sub lupă a unor pagini dureroase din trecutul recent în fața căruia românii închid încă ochii, prin meditația asupra istoriei ca fabrică de adevăruri, prin psihanalizarea fină a capacității oamenilor de a uita ceea ce nu vor să știe, Efectul fluturelui e o carte de proză matură, necesară, bulversantă.