Interviu Augustin CUPȘA: E o iluzie că prin literatură vom recîștiga timpul

Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU.

Ce facem cu Sudul nostru, domnule Cupșa? Unde e Nordul Sudului nostru?

Nu știu dacă avem un sud la fel de angajat cum au americanii, Capote, Tennesse Williams, Faulkner sau Walker Percy care și-au făcut din scris un portdrapel în sensul ăsta. Avem cu siguranță o literatură a Sudului – îi avem pe Fănuș Neagu, Marin Sorescu; dar ei au avut un alt Sud decât ce putem avea acum. Cert este, pentru mine, că în literatura actuală se vede bine o literatură moldovenească (de ambele părți ale Prutului), una a Transilvaniei (care se confundă un pic cu ce era Mitteleuropa, ca povești și ca atmosferă), de curînd avem, și în film și în literatură, un cadru ficțional cu specific dobrogean. Cred că  Oltenia a rămas cam în… paragină. Și totuși mie nu mi-e imediată. Eu, fiind născut acolo, dar din părinți veniți din Transilvania, sudul acesta e un fel de altoi.

Și poate că e o poziție privilegiată pentru a putea marca zona…

Poate că da. În orice caz, în carte am căutat să explorez spațiul acesta și să-i îi depășesc limitele.

Dar, dacă mergem puțin în sens analitic: ce ar fi sudic, ce ar da ideea de sud, suditatea?

Sudul american e poate nostalgic, afișează un oarecare regret pentru trecut, rulează  blocajele în timp, caută fastul pierdut, manierele, bogăția & noblețea, e un fel de trăi cu capul întors peste umăr. Și Sudul italian are note de genul acestora – vezi Lampedussa; dar are și o vitalitate numai a lui. Sudul meu are substanță sudică într-un caroiaj din afară, destul de rigid. La modul concret, Oltenia e un teritoriu destul de defavorizat, abandonat; e o zonă care, istoric, a interacționat cel  mai puțin cu restul regiunilor din țară și care a dat cei mai puțini oameni plecați în afară. E o zonă mai închisă, mai… tradițională. Imaginea comună cu privire la olteni e că ar fi oameni destul de gălăgioși, care gesticulează mult și sunt pripiți; eu, cât i-am cunoscut acolo, mi s-a părut că sunt niște oameni destul de închiși, cu un umor hâtru, tăios la purtător. E foarte greu să ajungi la sufletul lor pentru că treci prin tot felul de acceptări aparente.

Asta e ceea ce ați văzut și cunoscut. Însă ceea ce dvs ați vrut să treceți în ficțiune, în literatura pe care o faceți este ceea ce ați văzut și cunoscut sau altceva?

Nu cred că liniile de forță dispar după ce deasupra experienței de viață punem filtrul literaturii. În ”Așa să crească iarba pe noi” putem spune că apar oameni pe care i-am cunoscut, dar nota de autenticitate e relativă; doza și modul de stilizare sunt controlate cu un scop deliberat. Eu am crescut într-o școală de cartier și eu nu pot să vorbesc, scriind despre școala cunoscută de mine, în numele întregii zone. E un desen din covor, poate coerent în ansamblu, dar școala aceea nu dă seamă pentru tot. Ceea ce am scris eu nu dă seama pentru toată regiunea. Iar peisajul concret despre care vorbesc e de acolo – cîmpuri cu buruieni, șine de tren și locuri părăsite, căldura, toropeala, timpul încremenit – dar nu e doar acolo.

Sudul acesta îl căutarăți, ca să zic așa, sau așa a ieșit?

Aceasta e cea mai recentă imagine care îmi vine în minte. Deși s-a imprimat acum multă vreme și a trebuit să verific cât de valabilă e acum, din acest unghi.

În Sud, în Oltenia cît ați stat?

Până am început rezidențiatul în București. O experiență, deci, destul de relevantă, deși rămâne subiectivă.

Vă ajută formația și educația medicală – psihiatria – pentru a face literatură?

Tot timpul am încercat să le despart pe acestea două. Dintre cei pe care îi știu eu ca avînd legătură cu lumea medicală – Lobo Antunes, Bulgakov sau Cehov – nu prea știu să fi dat romane cu tematică de acolo, din domeniul medical. La Antunes știu un singur roman, la Bulgakov avem ”Însemnările unui doctor” și la Cehov câteva dintre prozele scurte. Eu nu am simțit nevoia să merg spre zona aceasta, mi s-a părut că e bine să rămână două soluții neatinse. Nu a fost o preocupare conștientă, voluntară să le țin deoparte, dar cam așa a ieșit până acum.

Dar invers: literatura vă ajută să vă limpeziți ochiul și mintea cînd faceți medicină?

Cred că mai degrabă așa. Fiindcă psihiatria are o deschidere către multe științe și ea însăși se plasează în proximatea unei intersecții largi a științelor socioumane. Se deschide către psihologie, către filosofie, către sociologie și antropologie; psihiatria presupune să înțelegi gestul unui om într-un anumit context. Și, da, literatura cred că dă un plus de instrumentar pentru profesia pe care o practic. Și un plus de nuanțare la nivel de înțelegere, de fapt.

Cum duceți copilăria dvs în literatura pe care o faceți sau pe care vreți să o faceți?

Nu mi-am propus neapărat un roman al copilăriei. Pe de altă parte, tema copilăriei e consacrată de foarte mulți autori mari, dar aceasta nu înseamnă că nu putem să mai scriem despre ea; putem, fiindcă fiecare dintre noi are bucata sa mică de adevăr. Toți am trecut printr-o copilărie – mai mult sau mai puțin fericită, mai mult sau mai puțin relevantă sub raport ficțional. În cazul de față totul a început de la o bucată de proză scurtă. Aveam, pur și simplu, scena cu băieții care împart o țigară și descoperă o găinușă moartă și, încet încet, mi-am dat seama că ar putea deveni un filon pentru ceva mai amplu. Tema copilăriei, așadar, nu mi-am propus-o de la bun început; ea a venit pe parcurs și, la un moment dat, mi-am dat seama că aș putea să mă implic și pe mine în carte. Cu alte cuvinte: că pot să adaug date personale (cu toate măsurile de precauție) pe un construct ficțional.

Dar, altfel, în alte texte literare pe care le faceți sau pe care le aveți în minte…

Nu, nu am în mod programatic cu mine tema copilăriei. Dar, de uitat în trecut, mă uit, cum să nu. E un personaj (Micol a lui Bassani, Grădinile Finzi Contini) care spune că (parafrazez) nouă ne place să trăim ziua de astăzi doar ca să o putem contempla pe cea de ieri. Scriitorul, în mod constituțional, lucrează în ipostaza asta.

Atunci, permiteți să reformulez întrebarea fiindcă, împreună cu ea, mai există încă una, poate mai de adâncime: din ce materie faceți literatură?

Pentru mine, scrisul este foarte legat de imagine, nu neapărat de artele plastice, uneori e vorba de ceea ce văd în imediat – pe stradă, situații, întâmplări, sau un graffiti, fie o imagine nou care se produce în interior. De foarte multe ori, cînd mă așez să scriu, plec de la o imagine. Nu vreau să spun că mă apuc și bricolez pe marginea ei, ci emoția care însoțește această imagine îmi dă impulsul să trec și eu la scris. Un răspuns la ceea ce văd eu acolo și mă atinge, fără să pot răspunde printr-o lucrare plastică pentru că modalitatea mea privilegiată de a răspunde e prin scris.

Punctual, la această carte, decisivă a fost întîlnirea cu Ion Grigorescu; proza mea – sau ceea ce era în mine și nu știam că există – s-a întîlnit cu lucrarea intitulată ”Izvor”. Am avut o platformă unde interacționam artiști plastici cu scriitori, în ideea de a uni sau de a pune alături în chip firesc lucrări de artă vizuală cu proze scurte. Dar nu să ne luăm unul după altul, ci să găsim modalități de a relaționa. A ieșit, în 2014, un volum, ”Dubla expunere”, eu alegând, cum am spus, lucrarea lui Ion Grigorescu. E o lucrare cu multe linii curbe și aglomerări, schițând o bulboană în apă. Iese din adânc și, așa cum văd eu, scoate ceva la iveală. Iar tehnica aceasta de a face frazele așa, în vîrtejuri, de acolo vine, prin acest resort.

Și atunci, dacă ar fi să cartografiem zonele artistice, altele decît literatura, care sunt cele mai apropiate de ceea ce faceți dvs, înțeleg că artele vizuale…

Da, ele sunt destul de aproape de scrisul meu. Dar asta pentru că eu mă așez acolo și nu invers.

Și mai îndepătate, cele mai îndepărtate arte?

Îmi doresc să stau foarte aproape de implicit, nu de explicit. Iar forma, așa cred eu, poate foarte bine să scoată la iveal fondul. Cu o simetrie bună a prozei, poți să întărești fondul foarte mult. Da, mă inreresează foarte mult forma, mă interesează imaginile, mă preocupă obiectele și relieful subiectiv al spațiului.

Cum gîndiți literatura dumneavoastră? Ce trebuie să aveți în ”căsuțe”? Sau, există în mintea dvs. aceste ”căsuțe”, ca factori ordonatori pentru proza dumneavoastră?

Sunt ordonat. Îmi fac un plan întotdeauna. Și, uneori, îmi fac și schițe, tip desen. Schițez planurile temporale, împart lucrurile, știu unde trebuie să intre ceva. Dar aceasta nu înseamnă că planul inițial nu suferă modificări. Proza își dezvoltă o logică a ei și, deseori, pe parcurs, apar lucruri care mă surprind, pe care nu le anticipasem la început. Mi se întâmplă frecvent să mă trezesc cu planurile date peste cap. Dar, în general, am un cadru, am un scenariu în minte, am nevoie de o ordonare inițială destul de riguroasă. Dacă nu am punctele de simetrie, dacă am numai o situația, dar nu și o logică de derulare a ei, nici nu mă pun la scris.

Cu ceva timp în urmă, spuneați că proza scurtă este ceea ce vă place cel mai mult să scrieți, în registrul ficțiunii. Cum e trecerea de la proza scurtă la roman?

Nu simt că ar fi o trecere de nivel majoră. După părerea mea, există o comunicare largă între genuri. Cum spuneam, inițial a fost o proză scurtă. Am decis să nu o pun în volumul de proze scurte fiindcă am simțit că pulsa în ea ceva mai mare, că ea cerea o dezvoltare mai amplă, fără să am ambiția sau scopul să scriu un roman.

Proza scurtă a devenit o nuvelă, să-i zicem, după întîlnirea cu lucrarea lui Ion Grigorescu și, la puțin timp, mi-am dat seama că nu e suficient, că încă rămăsese ceva de spus, de detaliat. S-a dezvoltat, dar nu prin adăugare de scene, a fost suficient să mă uit în text și să găsesc elementele care cereau amploare. Nu am considerat că voi cîștiga ceva esențial dacă voi adăuga întâmplări, ci doar dacă o voi dezvolta, organic, din interior. A fost un proces destul de lung și la capătul lui a ieșit ceea ce este azi această carte. Sigur e o carte, nu sunt sigur că e un roman. Și oricum asta nu e treaba mea.

Dar altfel, cred că în orice proză scurtă, dacă are elementele bune constitutive, se poate transforma măcar într-un miniroman, dacă nu chiar într-un roman de-a binelea.

Așa încît, ca să închid cercul provocat de întrebarea dumneavoastră, voi continua să scriu cu mare plăcere și proză scurtă dacă voi găsi subiectul/subiectele potrivit(e).

Ați făcut scenarii de televiziune, știți despre bucătăria acestei ”linii de bussiness”. Cum vă ajută și cum vă pot inhiba scrisul literar faptul că sunteți familiar cu tehnicile de a face un scenariu?

Sunt multe elemente care inhibă. Nu știu dacă e un cîștig sau o pierdere. Am făcut un modul extins pe tema aceasta cu niște scenariști de la BBC și mai apoi la Media Pro. Regula e să înveți tot, tot ce înseamnă teorie și, după aceea, să uiți tot. Partea a doua e mai dificilă – nu prea mai poți să uiți. Și atunci, poți să pici în locuri comune cu rezoluții ”logice”.

Da, de acord: e un joc periculos în zona respectivă, pentru că a știi aceste tehnici poate să îți structureze discursul și să devii, așa cum nu e de dorit în literatură, inautentic. Și să uiți de tine.

Și atunci, cum vă (re)cîștigați starea pentru a face literatură? Literatură, nu scenariu!

Prelucrînd acea emoție reală. Cînd văd o lucrarea care mă atrage foarte mult, cînd întîlnesc o imagine foarte puternică, atunci vine și pofta, și motivația de a scrie literatură. Atunci se declanșează resortul de a răspunde la ceea ce văd, la ceea ce mă atinge, fără să-mi adreseze un imperativ.

Scrieți, mereu, ”în dialog” cu ceva / cineva?

Da. Cred că da. Nu există un gol în care mă așez ca să scriu. Există mereu o referință față de care mă poziționez și această raportare se poate face în multe feluri.

Nu aveți un proiect literar de durată, spuneți. Dar vă proiectați o carieră literară, aveți în minte așa ceva? Aveți așteptări, în acest sens?

Nu știu cum să răspund. Nu văd ce voi face peste 10, peste 20 de ani. Dar, și asta e cel mai important, cînd scriu, o fac cît se poate de serios. Sunt cu totul în ceea ce fac atunci cînd scriu literatură. Dar nu îmi impun termene, nu am o ”bugetare” a timpului pentru ceea ce fac. Lucrurile vin de la sine. Scriind obțin o anumită liniștire înșelătoare, mă implic într-un dialog catharctic, dialogul despre care vorbeam mai înainte, iar eu mă străduiesc să fiu la nivelul interlocutorului care mi-a declanșat demersul acesta de a scrie.

Cehov, un autor care vă place și dumneavoastră, l-ați invocat și la începutul dialogului nostru, spunea cîndva ca să simt mult mai mult ”medic” decît ”scriitor”. Nu a rămas în istorie ca medic. Dvs, despre dvs acum, cum vă apreciați? Mai mult medic, mai mult scriitor?

Psihiatria și scrisul au purtat negocieri lungi până au căzut de acord. După ce mi-am terminat specialitatea, nu am mai lucrat în spitale de psihiatrie cu urgențe, cu marea patologie psihiatrică. În anuminte perioade mi-am redus timpul de lucru la jumătate de normă, așa cum lucrez și acum, fiind conștient că nu voi mai face ”marea Psihiatrie”. Pot să îmi aleg o bucată pe care să fiu bun aici. E un loc pentru fiecare sub soare și fiecare e necesar în mecanismele sistemului social.

Sunt mai ciudate personajele literare decît sunt oamenii în realitate? Ca să pun și eu o întrebare comună celor două specializări ale dvs – psihiatria și literatura…

În practică, am văzut niște situații absolut aiuritoare, în care realitatea bate ficțiunea. Dar știu și personaje care, cred, surclasează realitatea. E destul de greu să departajez excentricitatea în această chestiune. Ca să zic așa, meciul se joacă. Au marcat și de o parte și de alta, și din realitate, și din ficțiune, iar scorul e strîns.

Vă intersează, ați mai spus, singurătatea, timpul – ca teme. Ce fel de timp prinde, credeți că prinde literatura?

Nu știu dacă literatura recîștigă timpul, e o iluzie. Pe moment, am avut senzația că am recîștigat ceva și că, prin procesul acesta de stilizare, e ca și cum aș fi extras un fragment proteic. E ca și cum am crezut că mi-am refăcut o perioadă a copilăriei care mi-a fost, în realitate, mai defavorabil decît am făcut să se vadă în ficțiune. Pe moment, a fost un cîștig; dar, mai apoi, timpul a rămas trecut și cu asta, basta, iar timpul consumat cu prelucrarea s-a adăugat restant pierderii. Mai degrabă e o iluzie că am recîștiga timpul. Dar, pînă la urmă, iluziile sunt necesare.

Pînă unde v-ați dus cel mai adînc în dumneavoastră, pentru a extrage literatură? Și, pînă unde ați fi dispus să mergeți în dumneavoastră pentru a face literatură?

Limitarea demersului este imposibilă. Cu cît de te duci mai mult în tine, cu atît descoperi că e ceva în tine mai adînc, mai departe, acest spațiu se deplasează odată cu tine. În viață cu totul scrisul se oprește acolo unde stânjenește libertatea mea de a mă purta și de a gândi așa cum vreau.

Ce e pentru dumneavoastră foarte valoros, la limită cel mai valoros, în sau la literatură? Fie la cea pe care o scrieți, fie la cea pe care o citiți…Ce prețuiți cel mai mult?

Cel mai mult prețuiesc vocea. Pentru mine, literatura nu e sau nu mai e la nivelul evenimențial, nu caut faptul brut sau o situație anume. Mă interesează cum sunt spuse lucrurile. Or, cum sunt spusea, asta e vocea. Aici se consumă the news pentru mine. Cînd apare o voce nouă, cu o particularitate a ei, cu ceva foarte personal. Oricine poate vedea că Saramago și-a construit o frază numai și numai a lui.

V-ați găsit vocea?

Mi-am pus și eu această problemă. Dar nu resimt o presiune fiindcă nu am, încă, o rezolvare la ea. Da, sunt autori care și-au găsit-o de la bun început, și-au exersat-o și îmbunătățit-o, dar sunt și autori, se întâmplă și la case mari, cum se spune, Fitzgerald sau Truman Capote care nu au avut rămas la o singură voce, iar de la Unde ai fost, Adam? până la Fotografie de grup cu doamnă, Heinrich Boll să zicem că rămas pe aceeași voce, dar a schimat mai multe tonalități. Pentru mine, fiecare text pe care îl scriu e un pariu în sine.

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *